A noapte pe ocean. Nu o sclipire, ci o întindere uriașă de apă care lucește difuz, ca un cer cu lună plină scufundat sub valuri. Fenomenul se numește „mare lăptoasă” și, de sute de ani, îi pune pe marinar în fața unei întrebări la care nimeni nu a putut răspunde cu certitudine până acum.
Aproximativ 400 de relatări, adunate de-a lungul a 400 de ani, descriu aceeași scenă: o zonă imensă din larg, departe de țărm, care strălucește uniform, fără sclipiri bruște.
Căpitanul unei nave numite „Moozuffer” a traversat o astfel de regiune în Marea Arabiei, în 1849, și a povestit că oceanul părea „o câmpie nesfârșită de zăpadă”.
Peste 130 de ani mai târziu, un ofițer al Marinei SUA a folosit o imagine mult mai modestă: „ca niște steluțe de plastic care strălucesc în întuneric, de genul celor pe care le cumperi copiilor”.
Fenomenul a fost atât de puternic, încât a pătruns chiar și în literatura secolului al XIX-lea – Jules Verne l-a descris în „20.000 de leghe sub mări”, convins că lumina provine de la organisme minuscule, asemănătoare licuricilor.
Vibrio harveyi oferă o explicație dar misterul persistă
Verne greșea. Dar avea intuiția bună: lumina vine de la bacterii. În 1985, o navă de cercetare a străbătut în sfârșit o mare lăptoasă și a colectat probe. Analizele au scos la iveală cantități uriașe din bacteria bioluminiscentă Vibrio harveyi.
Ea este, astăzi, principala explicație pentru strălucirea difuză. Însă un lucru rămâne complet neclar: ce anume face ca aceste bacterii, care trăiesc răspândite în apă, să se adune brusc pe întinderi vaste, uneori de mărimea unei țări întregi?
Justin Hudson, doctorand la Universitatea de Stat din Colorado, a studiat fenomenul împreună cu echipa sa. Într-un studiu publicat în 2025, el a mărturisit că nu știe dacă mările lăptoase sunt un semn bun sau rău pentru ecosistem. „Ar putea fi un semn al unui ecosistem foarte bun și sănătos.
Ar putea fi, de asemenea, un semn al unui ecosistem nesănătos, iar noi pur și simplu nu știm. ” Singura certitudine este că, dacă oamenii de știință ar putea anticipa unde și când apare fenomenul, ar avea șansa să prindă în direct acest spectacol rar și să îi descifreze sensul.
Cum detectează sateliții mările lăptoase?
Până de curând, cercetătorii erau dependenți de întâlnirile întâmplătoare dintre nave și zonele strălucitoare. Acum, au un aliat nevăzut – sateliții. Sistemul VIIRS, aflat la bordul sateliților NOAA și NASA, poate detecta din spațiu lumina difuză a mărilor lăptoase.
Un studiu publicat în revista „Earth and Space Science” a arătat că aceste evenimente sunt semnalate cel mai frecvent în Marea Arabiei și în jurul Asiei de Sud-Est. Unde apare, deci? Acolo unde Dipolul Oceanului Indian și Oscilația Sudică El Niño ar putea influența cumva comportamentul bacteriilor.
Între 2012 și 2021, o altă cercetare, publicată în „Scientific Reports”, a identificat 12 astfel de evenimente. Unul dintre ele, observat în 2019, s-a întins pe o suprafață aproximativ cât Islanda.
Steven Miller, într-un comunicat al NASA, a ridicat întrebarea esențială: „Care este locul lor în natură? Ce ne pot spune acestea despre viața din ocean? ” Bacteriile care produc această lumină sunt organisme simple. Bioluminescența este considerată una dintre cele mai vechi funcții biologice.
Poate că, urmărind aceste mări lăptoase, oamenii de știință nu află doar unde și de ce se adună Vibrio harveyi, ci și cum arătau primele forme de viață care au strălucit pe Pământ.
Și, poate, ce anume le face să strălucească împreună, pe o suprafață cât o țară întreagă, rămâne un mister care tocmai a început să fie deslușit.
