Chiar dacă am descoperi leacul perfect pentru îmbătrânire, nemurirea rămâne în continuare un vis imposibil. O echipă de cercetători de la Institutul Skolkovo pentru Știință și Tehnologie din Rusia a ajuns la o concluzie care dă serios de gândit.
Simulările lor matematice arată că există o limită biologică pe care niciun tratament nu o poate depăși. Timpul nu se lasă păcălit ușor. Chiar dacă am reuși să eliminăm toate bolile asociate vârstei, celulele noastre continuă să acumuleze erori aleatorii în ADN.
Unele dintre aceste mutații nu fac nimic rău. Altele, însă, sfârșesc prin a deregla profund mașinăria organismului. Iar procesul nu poate fi oprit.
Plafonul de viață: între 146 și 194 de ani
Cercetătorii conduși de biologul computațional Dmitrii Kriukov și-au pus o întrebare simplă, dar radicală: cât de mult poate rezista un om dacă toate celelalte mecanisme cunoscute ale îmbătrânirii ar fi blocate?
Răspunsul vine dintr-un model matematic care a analizat efectul mutațiilor ADN asupra principalelor organe, în condițiile unei vieți fără boli. Rezultatul e surprinzător de restrâns. În cel mai optimist scenariu, durata medie de viață nu ar depăși intervalul 146-194 de ani.
Cu alte cuvinte, chiar și într-o lume perfectă, unde îmbătrânirea ar fi complet controlată, puțini oameni ar trece de 150 de ani. Iar cei care ar reuși s-ar apropia de 190, dar nu mai mult. Nimeni nu ar atinge veșnicia.
Când celulele longevive devin gâtul de sticlă
Privind în oglindă, speranța actuală de viață în cele mai bune condiții este de circa 79 de ani. Diferența dintre această realitate și plafonul teoretic de 150-190 de ani înseamnă că există și alți factori biologici, mult mai agresivi, care ne scurtează existența.
Studiul, publicat în revista npj Aging, propune tocmai un model pentru a măsura contribuția fiecărui astfel de factor. Tocmai aici apare o descoperire cu adevărat interesantă. Nu toate țesuturile îmbătrânesc în același ritm. Pielea și ficatul își înlocuiesc constant celulele, reparându-se singure.
În schimb, celulele din inimă și creier sunt aproape imposibil de regenerat. Tocmai aceste celule extrem de longevive devin gâtul de sticlă al existenței noastre. Ele sunt cele care, încetul cu încetul, acumulează mutații până când nu mai pot funcționa. Kriukov este prudent.
El subliniază că nu e vorba de experimente, ci de estimări matematice. Mutațiile somatice reprezintă doar o parte din puzzle. Dacă ele singure ar permite, teoretic, o viață de aproximativ 156 de ani, diferența până la durata actuală înseamnă că restul proceselor biologice sunt și mai devastatoare.
Înțelegerea lor completă ar necesita o colaborare amplă între domenii, dar ar putea oferi un ghid clar pentru cercetătorii care caută să încetinească ceasul biologic. Până atunci, întrebarea din cântecul Queen rămâne fără răspuns practic. Cine vrea să trăiască veșnic? Poate mulți.
Dar, după calculele actuale, chiar dacă am găsi cheia, viața are limite pe care nici știința, nici dorința nu le pot depăși.
