Muzeele de istorie naturală au o problemă pe cât de specifică, pe atât de delicată: cum cureți un schelet fără să-i strici oasele fragile, fără să cheltuiești o avere și fără să riști o invazie de insecte în colecție?
Răspunsul, descoperit de o echipă de cercetători din Iran și Germania, vine dintr-un loc cu totul neașteptat – din tăvile cu hrană pentru animale de companie. Sunt larvele de Zophobas morio, cunoscute comercial sub numele de superviermi.
Până acum, erau doar o gustare bogată în proteine pentru reptile și păsări. De acum, s-ar putea transforma în cei mai eficienți și mai puțin periculoși ajutoare pe care le poate avea un muzeu. În spatele acestei schimbări stă o dilemă veche.
Pregătirea unui schelet pentru expunere sau cercetare înseamnă eliminarea absolută a oricărui rest de țesut moale, fără a șterge însă detaliile fine ale osului.
Metodele tradiționale – substanțe chimice sau enzime care dizolvă carnea – sunt adesea costisitoare și pot ataca chiar oasele cele mai fragile.
Alternativa biologică, coloniile de gândaci dermestizi, funcționează bine la mari muzee precum cel de Istorie Naturală din Londra sau Smithsonian, dar vine cu un risc major: gândacii scapă, ouăle rămân ascunse, iar o infestare necontrolată poate compromite colecții întregi.
De ce superviermii sunt mai siguri decât gândacii dermestizi?
Cercetătorii au căutat o insectă care să facă aceeași treabă, dar fără complicații. Alegerea a căzut pe superviermi din două motive simple, dar decisive.
Primul: ținuți în condiții de aglomerație, larvele nu mai trec în stadiul de pupă – asta înseamnă că nu se înmulțesc și nu riscă să scape sub formă de insecte adulte. Al doilea: sunt deja produși la scară industrială ca hrană pentru animale, deci sunt ieftini și ușor de procurați.
Experimentele au testat aceste larve pe schelete de la lilieci egipteni până la un lup de talie mare. În recipiente închise, superviermii au început să curețe oasele în câteva ore sau câteva zile, în funcție de dimensiunea animalului.
Rezultatul: țesutul moale a dispărut aproape complet, iar daunele aduse osului au fost minime.
Proporția care transformă o insectă în conservator
Există însă un punct de echilibru. Dacă numărul de larve este prea mare și sursa de hrană se epuizează, viermii pot începe să roadă chiar oasele fragile. Studiul, publicat în revista PLOS One, a stabilit că proporția ideală este de 10 până la 15 grame de superviermi pentru fiecare gram de carcasă.
Așa se asigură o curățare completă, fără a sacrifica integritatea specimenului.
„Superviermii sunt foarte rapizi în comparație cu alte metode tradiționale, sunt mai ecologici, iar întreținerea lor este extrem de ușoară”, a explicat pentru revista Science Niloofar Alaei Kakhki, bioinformaticiană la Muzeul de Istorie Naturală din Stuttgart și coautoare a studiului.
Pentru muzeele mici sau pentru laboratoarele care nu vor să investească în colonii complicate de insecte, această metodă deschide o cale nouă. Fără chimicale agresive, fără riscul unor gândaci scăpați din cușcă, doar niște larve care, după ce termină treaba, pot fi hrănite mai departe altor animale.
O soluție care transformă o insectă de companie în cel mai bun conservator al istoriei naturale.
