În mintea publicului larg, această tulburare este aproape întotdeauna asociată cu cuvinte obscene rostite fără control.
Filmele și serialele au consolidat această imagine, însă realitatea este cu totul alta: doar între 10% și 20% dintre persoanele diagnosticate cu sindrom Tourette prezintă coprolalie. Cu alte cuvinte, marea majoritate nu înjură niciodată involuntar.
Manifestările reale sunt mult mai subtile și mai răspândite. Vorbim despre ticuri motorii – clipitul repetat al ochilor, grimase, ridicatul umerilor, mișcări bruște ale capului sau atingerea obiectelor – și ticuri vocale, precum dresul gâtului, tușitul, pufnitul sau repetarea unor sunete.
Aceste comportamente nu sunt nici deliberate, nici sub controlul persoanei. Ele apar din cauza unor diferențe în circuitele cerebrale care coordonează mișcarea și inhibiția, în special conexiunile dintre cortex și ganglionii bazali.
Dopamina joacă un rol important, dar mecanismele exacte sunt încă studiate. Important de știut: inteligența nu este afectată, iar cauza nu are legătură cu educația, vaccinurile sau alimentația.
Primele semne apar între 5 și 10 ani
Primele semne apar de obicei între 5 și 10 ani, iar intensitatea lor fluctuează în timp. Stresul, oboseala sau emoțiile puternice le pot agrava, în timp ce activitățile care cer concentrare intensă le pot atenua temporar.
Contrar unui alt mit răspândit, multe persoane pot amâna ticurile pentru perioade scurte – la școală sau la birou, de exemplu. Efortul este însă epuizant și, odată ajunse într-un mediu sigur, ticurile revin cu forță.
Senzația este descrisă ca o presiune internă crescândă, care se eliberează abia după executarea mișcării sau sunetului. Diagnosticul nu se pune prin analize de sânge sau RMN.
Un neurolog sau psihiatru stabilește prezența sindromului pe baza istoricului și a examenului clinic, dacă ticurile motorii și vocale au debutat înainte de 18 ani și persistă de cel puțin un an, cu intensitate variabilă.
Nu există un tratament care să vindece, dar multe persoane nu au nevoie de medicamente. Când simptomele devin deranjante, terapia comportamentală CBIT – care învață pacienții să recunoască senzațiile premergătoare ticurilor și să le gestioneze – poate ajuta.
În cazuri mai severe, se recurge la tratament medicamentos.
Cea mai mare provocare: reacția celor din jur
Sindromul Tourette are o componentă genetică puternică. Dacă un membru apropiat al familiei este diagnosticat, riscul crește semnificativ. Cercetătorii consideră că mai multe gene și factori biologici contribuie la dezvoltarea circuitelor cerebrale implicate.
Totodată, frecvent apar și alte tulburări de neurodezvoltare: ADHD, tulburare obsesiv-compulsivă, anxietate sau dificultăți de învățare. De multe ori, acestea au un impact mai mare asupra vieții de zi cu zi decât ticurile în sine.
Estimările arată că între 0,3% și 1% dintre copii sunt afectați, iar băieții sunt diagnosticați de trei-patru ori mai des decât fetele. Cu toate acestea, formele ușoare sunt probabil subdiagnosticate, pentru că multe persoane nu ajung la specialist.
Vestea bună: la sfârșitul adolescenței sau la începutul vieții adulte, ticurile se diminuează semnificativ la majoritatea pacienților. Cei mai mulți urmează școli, au cariere și își formează familii la fel ca oricine altcineva. Cea mai mare provocare rămâne, de fapt, reacția celor din jur.
Ticurile sunt adesea interpretate greșit, ca gesturi intenționate sau comportamente deranjante. Copiii aud constant „oprește-te” din partea părinților sau profesorilor, ceea ce nu face decât să le amplifice stresul.
Tocmai de aceea, informarea corectă – departe de stereotipurile din filme – este cel mai puternic instrument împotriva stigmatizării.
Sindromul a fost descris pentru prima dată în 1885 de neurologul francez Georges Gilles de la Tourette, iar de atunci, cercetarea a arătat că imaginea cu înjurăturile involuntare este doar o excepție, nu regula.
