Uzura anvelopelor toarnă în aer un compus care atacă direct creierul.
O echipă de cercetători din China a descoperit că particulele fine desprinse din cauciuc, atunci când interacționează cu ozonul, se transformă într-o substanță cu potențial neurotoxic: 6PPD-Q. Ori de câte ori frânezi sau accelerezi pe un drum aglomerat, praful rezultat din anvelope este expus la aer și generează acest compus invizibil, care poate pătrunde în plămâni și, de acolo, direct în sânge.
Legătura directă cu Alzheimer, descifrată la nivel molecular
Ajuns la creier, 6PPD-Q declanșează două reacții periculoase: stres oxidativ și inflamație. În același timp, perturbă comunicarea dintre celulele nervoase, exact ceea ce se întâmplă în stadiile incipiente ale bolii Alzheimer.
Oamenii care trăiesc în zone cu trafic intens, în special în regiuni unde mașina este singura opțiune de deplasare – cum e America de Nord – inhalează fără să știe acest praf contaminat.
Și nu doar aerul este periculos: substanța se regăsește în solul cultivat, în gazonul sintetic al stadioanelor și în produsele fabricate din anvelope reciclate. Cercetătorii știau deja că 6PPD-Q interferează cu sistemul nervos.
Noutatea adusă de acest studiu, publicat în revista Open Medicine, este confirmarea la nivel molecular. Folosind algoritmi de învățare automată, echipa a analizat cum se leagă substanța de cinci gene implicate în riscul de Alzheimer: trei dintre acestea au format legături puternice cu compusul.
E ca și cum 6PPD-Q ar introduce o cheie în încuietorile genetice care păzesc creierul.
Dincolo de creier: toxicitatea care ucide peștii
Impactul nu rămâne însă doar în corpul uman. Apele pluviale spală 6PPD-Q de pe asfalt și îl transportă în râuri și lacuri. Acolo, compusul s-a dovedit letal pentru somoni: un studiu din 2022 l-a numit direct responsabil pentru moartea în masă a acestor pești.
Toxicitatea sa este atât de mare încât autorii l-au descris drept un derivat din anvelope cu efect devastator asupra ecosistemelor acvatice. Cercetătorii recunosc însă că dovada definitivă lipsește: experimentele pe celule umane abia acum încep să fie proiectate.
Fără ele, nu se poate stabili cât de mult contribuie fiecare nivel de expunere la declanșarea Alzheimerului. Până atunci, fiecare kilometru parcurs lasă în urmă nu doar cauciuc, ci și o amenințare tăcută, care se infiltrează în aer, în apă și, poate, în mintea noastră.
