În timp ce NASA își pregătește echipajul pentru Artemis II și deschide o nouă etapă a explorării lunare, o întrebare rămâne prozaică și urgentă: ce vor mânca astronauții când drumul aprovizionării devine complicat? Un răspuns posibil vine dintr-un loc neașteptat: boabele de năut.
O echipă de la Universitatea Texas din Austin a reușit, pentru prima dată, să cultive și să recolteze năut într-un material care imită solul de pe Lună, iar rezultatele, publicate în Scientific Reports, conturează o direcție promițătoare pentru agricultura spațială.
Regolitul — praful fin care acoperă suprafața Lunii — nu seamănă deloc cu solul pământesc. Este lipsit de microorganisme și de materie organică, cele două ingrediente care, pe Terra, hrănesc viața vegetală. Are minerale, dar și metale grele ce pot frâna sau chiar opri dezvoltarea plantelor.
De aici dificultatea: cum transformi un praf inert și potențial toxic într-un mediu prietenos pentru culturi? Cercetătorii au pornit de la un regolit simulat, creat să reproducă cât mai fidel compoziția mostrelor aduse de misiunile Apollo.
Apoi au făcut ceea ce face orice grădinar priceput: l-au îmbogățit. Au amestecat praful selenar cu vermicompost — un material plin de nutrienți, produs de râme prin descompunerea deșeurilor organice. Într
-o misiune reală, astfel de râme ar putea transforma resturile alimentare sau chiar hainele din bumbac uzate într-un compost valoros, închizând inteligent circuitul resurselor.
Înainte de plantare, semințele de năut au primit un aliat microscopic: ciuperci benefice, capabile să amplifice absorbția de nutrienți și, în același timp, să limiteze cât metal greu intră în țesuturile plantei.
Această simbioză, bine-cunoscută în agricultură, ar putea deveni esențială și dincolo de Pământ. Rezultatele au prins rădăcini. Echipa condusă de Sara Santos a observat că plantele au crescut și au ajuns la recoltă în amestecuri cu până la 75% regolit simulat.
Când proporția de praf selenar depășea acest prag, plantele se deshidratau rapid, semn că limita de toleranță fusese atinsă.
Tratamentele cu ciuperci au făcut însă diferența: plantele inoculate au trăit semnificativ mai mult decât cele netratate, iar ciupercile s-au adaptat bine mediului, ceea ce sugerează că într-un sistem agricol selenar o singură introducere ar putea fi suficientă pentru a stabiliza parteneriatul.
Întrebarea firească rămâne dacă năutul crescut astfel este sigur pentru consum. Oamenii de știință trebuie încă să verifice dacă plantele acumulează niveluri periculoase de metale toxice și dacă valoarea lor nutritivă corespunde nevoilor unui echipaj aflat la mare depărtare de casă.
Până atunci, experimentul marchează o piatră de hotar: ideea că pe Lună nu doar vom călca, ci am putea, într-o zi, și cultiva hrană.
