Cu mii de ani în urmă, strămoșii noștri duceau deja o luptă tăcută cu Soarele. Și o făceau cu un pigment roșcat, extras din pământ: ocrul. Dovezile arheologice arată că Homo sapiens din peștera Qafzeh, pe teritoriul Israelului de astăzi, nu se mulțumeau cu orice ocru.

Călătoreau peste 60 de kilometri pentru a aduce acasă o variantă mai fină, cu granulație minusculă. Un experiment din 2015 a demonstrat exact cât de eficientă era această alegere: ocrul măcinat fin poate dispersa radiațiile ultraviolete, oferind o barieră naturală împotriva arsurilor.

Nu cancerul a înnegrit pielea oamenilor?

Ce anume îi împingea să facă atâta drum? Răspunsul poate fi mai puțin legat de cancer decât am fi crezut până acum. Multă vreme, oamenii de știință au pornit de la premisa că pielea închisă la culoare a evoluat în Africa tocmai pentru a preveni tumorile cutanate.

Numai că un studiu publicat anul acesta zguduie această teorie. Cercetătorii au analizat cazurile de cancer de piele la australienii cu origini anglo-celtice și au observat un tipar clar: boala lovește, de regulă, după ce oamenii au ieșit din perioada reproductivă.

Din punct de vedere al evoluției, un risc care se materializează atât de târziu nu poate fi un motor suficient de puternic pentru a modela trăsăturile unei întregi populații.

Dacă nu cancerul, atunci ce alt pericol a făcut ca pielea închisă, bogată în melanină, să devină norma pentru majoritatea oamenilor preistorici? Ipoteza actuală vizează două amenințări mai imediate, ambele puse pe seama razelor UV.

Arsurile solare severe puteau duce la deshidratare, iar radiațiile puteau distruge acidul folic, un nutrient vital pentru dezvoltarea fătului.

Melanina, în exces, oferea un scut împotriva acestor efecte, chiar dacă limita producția de vitamina D. De aceea, pielea deschisă a apărut abia târziu în istoria umanității – în Europa, de pildă, abia în Epoca Fierului, începută în jurul anului 1200 î.Hr., când migrația spre nord a redus expunerea la Soare.

O ipoteză care leagă ocrul de dispariția neanderthalienilor

În lipsa unei creme cu protecție solară, oamenii preistorici au găsit în ocru un aliat de încredere. Și nu doar în peștera Qafzeh. În unele comunități africane de astăzi, obiceiul încă se păstrează: ocrul se aplică direct pe piele sau se amestecă cu unt clarificat ori grăsime animală.

Însă cele mai spectaculoase dovezi arheologice arată o explozie a utilizării acestui pigment în urmă cu aproximativ 40.000 de ani.

Coincidență sau nu, aceeași perioadă corespunde evenimentului Laschamp, când câmpul magnetic al Pământului s-a slăbit timp de circa 300 de ani, lăsând planeta mult mai vulnerabilă la radiațiile ultraviolete. Unii specialiști au mers chiar mai departe cu speculațiile.

Poate că acea fereastră de expunere crescută a contribuit la dispariția neanderthalienilor.

Spre deosebire de Homo sapiens, care confecționau haine ajustate cu ajutorul acelor și sulelor din os și foloseau ocru din belșug, neanderthalienii se mulțumeau cu piei de animale largi, care ofereau o protecție mult mai redusă.

Autorii studiului avertizează însă că aceasta rămâne doar o ipoteză: nu există dovezi directe că radiațiile UV i-ar fi ucis. Cert este că, la fel ca astăzi, și acum zeci de mii de ani, oamenii simțeau nevoia să se ferească de Soare. Și o făceau cu un praf roșu, adus de la zeci de kilometri distanță.