Strălucirea de pe covorul roșu de la Cannes ascunde o naștere tulburată, marcată de bombe și dictaturi. Festivalul care a ajuns simbolul excelenței cinematografice a fost conceput ca o replică directă la propaganda fascistă.

La sfârșitul anilor 1930, Festivalul de la Veneția, considerat atunci reperul european al filmului, se transformase într-o platformă pentru regimurile lui Mussolini și Hitler.

Deciziile juriului stârneau scandaluri și acuzații de manipulare politică, iar în 1938, când premiile principale au ajuns la producții care serveau deschis interesele celor doi dictatori, furia s-a răspândit dincolo de Alpi.

Diplomații francezi, britanici și americani, alături de nume grele din industrie, au concluzionat că Veneția nu mai putea fi considerat un spațiu cultural neutru. Așa a prins contur ideea unui festival rival, organizat pe teritoriul Franței.

Doi oameni au împins proiectul: diplomatul Philippe Erlanger și Jean Zay, pe atunci ministrul francez al Educației Naționale și al Artelor Frumoase.

Viziunea lor era să creeze o competiție care să pună libertatea artistică mai presus de orice influență politică, să fie un bastion al independenței creatoare.

Alegerea a căzut pe Cannes, un oraș elegant de pe Riviera Franceză, ales pentru clima blândă, infrastructura modernă și farmecul mediteranean.

De la invazia nazistă la revoltele studențești

Prima ediție fusese programată cu mare fast pentru septembrie 1939. Organizatorii confirmaseră deja proiecții, invitaseră cineaști din toată lumea și selectaseră filme – printre ele, „The Wizard of Oz”, musicalul american care avea să devină o legendă. Totul era pregătit.

Dar pe 1 septembrie 1939, exact în ziua în care trebuia să se deschidă festivalul, Germania a invadat Polonia. Franța și Marea Britanie au intrat în război. Cortina nu s-a ridicat niciodată.

Abia după șapte ani de conflict și reconstrucție, între 20 septembrie și 5 octombrie 1946, a avut loc prima ediție reală. Atmosfera era cu totul alta: Europa încerca să-și repare rănile, iar cinemaul devenise un instrument de refacere a legăturilor culturale rupte de război.

Cannes a crescut apoi constant, devenind scena care a lansat cariere și a consacrat capodopere. Totuși, în mai 1968, festivalul a fost oprit din nou, de data aceasta nu de arme, ci de proteste.

Franța era paralizată de mișcări sociale masive – studenți și muncitori ieșiseră în stradă împotriva inegalităților și a autorității. Regizori precum François Truffaut și Jean-Luc Godard au cerut întreruperea festivalului, considerând că nu se poate face film în timp ce țara arde.

Ediția a fost anulată înainte de final.

Consolidarea unui reper global al cinematografiei

Până în mai 2026, Cannes a ajuns la 78 de ediții, rămânând un reper global. Pe lista sa de laureați se numără nume ca Federico Fellini, Martin Scorsese, Quentin Tarantino, Jane Campion sau Bong Joon-ho. Cinemaul românesc are și el o poveste aparte aici, scrisă mai ales de Cristian Mungiu.

El este singurul regizor român care a cucerit de două ori Palme d’Or – trofeul introdus abia în 1955. Primul succes a venit în 2007, cu drama „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, un moment istoric pentru filmul autohton. Performanța s-a repetat în mai 2026, cu pelicula „Fjord”.

Alături de el, nume precum Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu și Radu Jude au fost selectați și premiați constant pe Coasta de Azur. O ultimă curiozitate: în timpul festivalului, populația orașului Cannes aproape se dublează, invadat de jurnaliști, profesioniști și turiști.

Iar dacă privim înapoi, întreaga istorie a evenimentului poate fi citită ca o oglindă a secolului XX – cu războaie, dictaturi, revolte și, în final, cu arta ca formă supremă de libertate.