Oamenii de știință de la prestigioasa Universitate Kyoto au deschis o nouă perspectivă fascinantă asupra mecanismelor care ar putea declanșa cutremurele majore.

Aceștia au elaborat un model teoretic ce investighează posibilitatea ca perturbările din ionosferă, stratul superior al atmosferei Pământului, să exercite forțe electrostatice profunde în scoarța terestră.

În anumite condiții specifice, aceste forțe ar putea contribui la apariția unor seisme de amploare. Studiul nu are ca scop predicția cutremurelor.

În schimb, el propune un mecanism fizic inedit, ilustrând cum fluctuațiile nivelurilor de sarcină electrică din ionosferă, declanșate de fenomene solare intense precum erupțiile solare, ar putea interacționa cu zone ale scoarței terestre deja slăbite și influența procesul de dezvoltare a fracturilor.

Conform acestui model, regiunile fisurate ale scoarței sunt imaginate ca fiind pline cu apă aflată la temperaturi și presiuni extrem de ridicate, posibil chiar într-o stare supracritică. Din punct de vedere electric, aceste zone fragmentate pot funcționa aidoma unor condensatori.

Ele sunt conectate atât cu suprafața Pământului, cât și cu ionosfera inferioară, formând un vast sistem electrostatic care leagă solul de atmosfera superioară.

Pe măsură ce activitatea solară se intensifică, densitatea electronilor din ionosferă poate crește considerabil, generând un strat cu sarcină negativă în partea inferioară a acesteia.

Prin așa-numitul cuplaj capacitiv, această sarcină poate da naștere unor câmpuri electrice intense în micile goluri din roca fracturată.

Presiunea electrostatică rezultată ar putea atinge valori comparabile cu stresul mareic sau gravitațional, factori despre care se știe deja că influențează stabilitatea faliilor geologice.

Nu este o noutate absolută că s-au detectat adesea comportamente ionosferice neobișnuite înaintea unor cutremure puternice. Observațiile au inclus creșteri bruște ale densității electronilor și scăderi ale altitudinii ionosferice.

Tradițional, oamenii de știință au interpretat aceste modificări ca fiind efecte secundare, cauzate de stresul acumulat în interiorul scoarței terestre. Însă, noul cadru teoretic de la Universitatea Kyoto propune o perspectivă suplimentară, mult mai profundă.

Acesta sugerează o interacțiune bidirecțională: procesele din adâncul Pământului pot influența ionosfera, iar perturbările ionosferice, la rândul lor, pot trimite forțe înapoi, către scoarță.

Modelul creează astfel o legătură între „vremea spațială” și activitatea seismică, fără a afirma însă că activitatea solară ar provoca direct cutremurele.

Cercetătorii au indicat seismele majore recente din Japonia, inclusiv cel devastator din Peninsula Noto din 2024, ca exemple de evenimente care au avut loc la scurt timp după perioade de activitate solară intensă.

Ei subliniază cu fermitate că această sincronizare nu constituie o dovadă a unei relații de cauză-efect directe.

Cu toate acestea, observațiile se aliniază cu ideea că perturbările ionosferice ar putea acționa ca un factor suplimentar, contribuind la declanșarea unui cutremur atunci când faliile tectonice sunt deja aproape de punctul critic de rupere.

Această nouă înțelegere ar putea îmbogăți considerabil cunoștințele despre complexitatea fenomenelor seismice.