Un telescop cât o valiză, mai ușor decât o găleată de apă, ar putea rescrie istoria Lunii.

Cercetătorii japonezi au găsit o cale de a transforma un detector minuscul, conceput inițial pentru a studia câmpul magnetic al Pământului, într-un instrument capabil să realizeze ceea ce misiunile Apollo nu au reușit: o hartă chimică globală a satelitului nostru natural.

De ce este această hartă atât de importantă? Pentru că geologia Lunii rămâne un puzzle cu prea multe piese lipsă. Fără o imagine de ansamblu a elementelor de pe suprafață, oamenii de știință nu pot spune cu exactitate cum s-a născut Luna sau cum a evoluat în miliardele de ani de atunci.

Colectarea de mostre de pe fiecare colț al satelitului este imposibilă, așa că singura soluție rămâne teledetecția.

Fluorescența cu raze X prinde viață în timpul furtunilor solare

Metoda pe care o folosesc specialiștii este fluorescența cu raze X. Practic, atunci când radiația solară lovește rocile lunare, acestea emit propriile raze X, iar un telescop specializat poate citi semnătura chimică a fiecărui element.

Problema este că telescoapele clasice sunt prea voluminoase și grele pentru o astfel de misiune. Iar la polii Lunii, lumina soarelui este atât de slabă încât semnalele devin aproape imposibil de captat.

Echipa condusă de Airi Toida și profesorul Yuichiro Ezoe de la Universitatea Metropolitană din Tokyo a găsit o soluție ingenioasă: să profite exact de momentele când Soarele este cel mai activ.

În timpul erupțiilor solare puternice, fluxul de raze X devine atât de intens încât poate penetra chiar și umbra polară. Singura problemă era că niciun telescop existent nu era suficient de mic pentru a fi lansat rapid și ieftin, rămânând în același timp rezistent la radiațiile spațiale.

Detectorul de 10 kilograme care poate face mai mult decât Apollo

Exact acolo intervine detectorul lor revoluționar, care cântărește mai puțin de 10 kilograme. Construit inițial pentru a studia magnetosfera Terrei, dispozitivul a trecut deja cu brio prin teste la radiații mult mai dure decât cele de pe orbita Lunii.

Practic, durabilitatea sa este garantată chiar și în cele mai ostile condiții. Simulările publicate în revista Earth, Planets and Space arată ce poate face acest telescop într-un scenariu real.

Bazându-se pe o medie de 300 de erupții solare pe an, un singur detector poate cartografia prezența oxigenului, fierului, magneziului, aluminiului și siliciului pe întreaga suprafață a Lunii în aproximativ doi ani.

Cinci elemente esențiale, care spun povestea formării satelitului, scoase la iveală dintr-o singură misiune modestă ca greutate și costuri.

Dacă echipa ar trimite nu unul, ci 25 de astfel de detectoare, ar funcționa ca o matrice compactă, crescând spectaculos rezoluția imaginilor și reducând timpul necesar la doar un singur an.

În varianta de doi ani, același sistem ar putea adăuga pe hartă și sodiul, oferind simultan detalii mult mai fine. Cu alte cuvinte, oricare dintre aceste scenarii promite o fereastră cu totul nouă asupra geologiei lunare – exact piesa lipsă din puzzle-ul evoluției companionului nostru cosmic.