Timp de aproape patru decenii, un sunet inexplicabil străbate Pacificul de Nord – o vibrație la 52 de hertzi pe care nicio creatură cunoscută nu ar trebui să o producă.
În decembrie 1992, Joe George, un tehnician de la Stația Aeriană Navală Whidbey Island, a prins acest semnal atipic cu ajutorul Sistemului de Supraveghere Acustică, un echipament construit inițial pentru a detecta submarine în Războiul Rece.
În loc de amenințări subacvatice, sistemul a scos la iveală un fenomen unic: o balenă care cântă la o frecvență cu mult peste ceea ce este normal pentru specia sa. Majoritatea balenelor albastre și a balenelor cu aripioare emit sunete între 10 și 40 de hertzi.
52 Blue, așa cum a fost botezat animalul, produce un strigăt cu 12 hertzi peste acest interval – o diferență care schimbă totul.
Cercetătorii de la Institutul Oceanografic Woods Hole îl auziseră de fapt încă din 1989, în timpul unor studii în Pacificul de Nord, dar abia după ce Marina a declasificat înregistrările a devenit posibilă analiza aprofundată.
Un studiu publicat în 2004 în Deep-Sea Research a subliniat cât de tulburătoare este descoperirea: deși monitorizarea a fost cuprinzătoare și continuă pe tot parcursul anului, doar o singură strigare cu aceste caracteristici a fost identificată vreodată, iar sursa a rămas una singură sezon după sezon.
Este 52 Blue un hibrid solitar
Nicio specie cunoscută nu vocalizează la 52 de hertzi. Balenele albastre, balenele cu aripioare și balenele cu cocoașă pot auzi acest sunet, dar niciuna dintre ele nu cântă la acea înălțime.
Christopher Clark, de la Universitatea Cornell, a remarcat că melodia animalului păstrează trăsăturile esențiale ale cântecului unei balene albastre – structura, ritmul, modelele cheie – dar ceva este profund diferit.
Unii au speculat că 52 Blue ar putea fi o balenă albastră surdă, ceea ce ar explica de ce sunetul său iese din tipare. Totuși, cântecul său nu a pierdut niciodată caracteristicile fundamentale, menținând misterul intact. O altă pistă aduce în discuție hibridizarea.
Balenele cu aripioare sunt mult mai numeroase decât cele albastre: în 2024, în apropierea Islandei, estimările arătau 37.000 de balene cu aripioare față de doar 3.000 de balene albastre.
Aimee Lang, biolog marin la NOAA, a explicat că, atunci când o femelă de balenă albastră nu găsește un partener din aceeași specie într-o densitate atât de scăzută, poate alege un mascul dintre balenele cu aripioare care o înconjoară.
Rezultatul ar putea fi un hibrid, uneori numit balenă „flue”, ale cărui vocalizări ar putea ieși din tiparele obișnuite.
Pe măsură ce condițiile oceanice se schimbă și populațiile devin tot mai izolate, astfel de încrucișări ar putea deveni mai frecvente, influențând chiar modul în care aceste mamifere marine comunică.
Căutarea unui răspuns în liniștea oceanului
Sunetele acestor giganți sunt incredibil de puternice. Pot atinge 188 de decibeli – mai mult decât un motor de avion – și pot străbate mii de kilometri sub apă, traversând bazine oceanice întregi.
Aceste vocalizări îi ajută pe prădătorii marini să navigheze, să vâneze și să comunice pe distanțe colosale. Și totuși, cântecul lui 52 Blue răsună neobosit de aproape patruzeci de ani, ca un efort aproape disperat de a stabili un contact.
Oamenii de știință au început să decodifice tiparele ascunse din cântecele cetaceelor, căutând indicii despre sistemele lor complexe de comunicare, dar în cazul acestei balene, răspunsurile rămân la fel de adânci ca oceanele pe care le străbate.
