În universul vast, printre cele peste 4.500 de stele cunoscute care adăpostesc planete, se conturează un paradox uimitor. Deși planetele se formează adesea, iar o multitudine de stele coexistă în perechi, lumile ce orbitează simultan doi sori sunt extrem de rare.

Această contradicție a intrigat multă vreme astronomii, mai ales că, din cele peste 6.000 de exoplanete confirmate până în prezent, în mare parte grație Telescopului Spațial Kepler și a Transiting Exoplanet Survey Satellite (TESS), doar 14 au fost descoperite învârtindu-se în jurul unor sisteme binare.

Oamenii de știință se așteptau să găsească sute de astfel de lumi, similare celebrei planete Tatooine din saga Star Wars. O cercetare recentă aruncă o nouă lumină asupra acestei enigme, oferind un răspuns posibil bazat pe principiile teoriei relativității generale. Într

-un sistem binar tipic, cele două stele dansează una în jurul celeilalte pe orbite eliptice. Atunci când o planetă le orbitează pe ambele, mișcarea sa este influențată de gravitația lor combinată, ceea ce determină o rotire lentă a orbitei planetei, un fenomen cunoscut sub numele de precesie.

Un proces similar are loc și cu stelele însele, dar în cazul lor, efectele relativiste joacă un rol crucial. Pe măsură ce stelele se apropie treptat una de alta, precesia lor se accelerează, în timp ce precesia planetei, paradoxal, încetinește.

Există un punct critic în această dinamică: momentele în care cele două ritmuri pot intra în rezonanță. Odată atinsă această rezonanță, orbita planetei pierde stabilitatea, alungindu-se din ce în ce mai mult.

Cercetătorii explică că în acest scenariu se pot întâmpla două lucruri inevitabile: fie planeta se apropie prea mult de stele și este distrusă sau absorbită, fie este proiectată cu forță în afara sistemului. Indiferent de deznodământ, planeta dispare din sistemul binar.

Această concluzie nu înseamnă, însă, că sistemele binare sunt complet lipsite de planete. Cele care reușesc să supraviețuiască tind să orbiteze la distanțe considerabil mai mari, ceea ce le face extrem de dificil de detectat cu metodele actuale.

Aceste metode se bazează, în principal, pe observarea scăderilor de lumină atunci când o planetă trece prin fața stelei sale.

Este interesant de remarcat că majoritatea planetelor cunoscute în sisteme binare se găsesc chiar la marginea unei așa-numite „zone de instabilitate”, un perimetru cosmic unde gravitația combinată a stelelor face imposibilă menținerea unor orbite stabile pe termen lung.

Se presupune că aceste planete s-au format inițial la distanțe mai mari, după care au migrat treptat spre interior.

Simulările întăresc această ipoteză, arătând că aproximativ 80% dintre planetele care se formează în jurul sistemelor binare strânse ar deveni instabile și ar fi distruse de-a lungul timpului.

Această statistică impresionantă explică elocvent de ce observăm un număr atât de redus de astfel de lumi, așa cum a relatat ScienceDaily.

Fenomenul descris este direct conectat la teoria gravitației formulată de Albert Einstein în 1915, o teorie care descrie gravitația nu ca o forță, ci ca o deformare a spațiu-timpului.

Aceeași teorie oferă explicații pentru particularitățile orbitei lui Mercur, detalii pe care legile lui Newton nu le puteau descrie complet.

În contextul sistemelor binare, pe măsură ce stelele se apropie una de alta de-a lungul a milioane și miliarde de ani, efectele relativiste capătă o importanță din ce în ce mai mare. Acestea modifică profund dinamica orbitelor și pot duce, într-adevăr, la distrugerea planetelor.

Procesul este considerat relativ rapid pe scara cosmică, un aspect ce explică absența planetelor în jurul sistemelor binare foarte apropiate. Practic, multe dintre aceste planete au existat, dar au fost eliminate din sistem în decursul timpului.

Această descoperire subliniază că relativitatea generală nu se aplică doar fenomenelor extreme, ci influențează în mod fundamental și evoluția sistemelor planetare, stabilizând sau destabilizând orbite și modelând astfel arhitectura însăși a Universului.

Studiul complet a fost publicat în prestigioasa revistă The Astrophysical Journal Letters.