Islanda este astăzi cunoscută drept una dintre cele mai feministe țări din lume, însă rădăcinile acestui titlu progresist sunt adânc înfipte într-o mișcare care a zguduit țara și a făcut-o să regândească rolul femeilor într-o societate.
Este vorba despre Ziua Liberă a Femeilor – sau Kvennafrídagurinn – din 1975, când 90% dintre islandeze au intrat în grevă.
A fost o perioadă de mare inegalitate pentru femei. Pentru aceeași muncă, acestea erau plătite cu aproape 60% mai puțin decât bărbații. Acest tip de diferență salarială și de inegalitate socio-economică le-a indignat pe femeile din toate straturile sociale și profesionale.
În acest context, decizia ONU de a declara anul 1975 drept An Internațional al Femeilor a fost o ocazie binevenită de a lua atitudine. Un comitet format din reprezentante ale tuturor organizațiilor feministe importante a decis să organizeze un eveniment comemorativ în acest sens.
Dintre acestea, o organizație numită „Ciorapii roșii” a sugerat ca toate femeile să intre în grevă pentru a cere o cotă egală în economie. Dar, pentru majoritatea femeilor, aceasta era o idee prea radicală.
Mișcarea, considerau ele, putea atrage mai mult rău decât bine – și-ar fi putut pierde locurile de muncă pentru declanșarea grevei și, de asemenea, ar fi putut fi privite cu răceală acasă. În cele din urmă s-a convenit ca termenul „grevă” să fie înlocuit cu „zi liberă”.
Alegerea cuvintelor a contat enorm. Pe 24 octombrie 1975, aproape toate femeile din Islanda au rămas acasă, refuzând să meargă la muncă și să participe la treburile casnice sau la creșterea copiilor.
Mișcarea de amploare a fost primită cu un oarecare entuziasm și s-a bucurat de acoperire mediatică națională și internațională. Multe au ieșit în față mai târziu pentru a povesti cum și-au convins șefele să-și ia o zi liberă, în vreme altele au continuat să muncească, în ciuda faptului că erau de acord cu mișcarea feministă.
În acea zi, piețele de pește s-au închis, pentru că majoritatea angajaților erau femei. Chiar dacă angajatele s-au întors pentru a termina treaba până la miezul nopții, ziarele au ajuns să tipărească doar 16 foi în loc de 24, cum se întâmpla de obicei.
Afacerile s-au închis, iar țara s-a blocat. Fără ajutorul femeilor, magazinele din întreaga țară au rămas fără mezeluri. Acesta a fost doar unul dintre numeroasele efecte secundare neașteptate ale grevei.
Bărbații au fost nevoiți să preia sarcina de a sta cu copiii, ajungând să-i ia cu ei la serviciu. Cei mici trebuiau să fie ținuți ocupați, așa că majoritatea taților au luat cu ei creioane colorate și au preparat gustări simple pentru ziua respectivă.
Cârnații, cel mai popular aliment, s-au terminat imediat. În acea zi, toată lumea a auzit zgomote de copii care se jucau în timp ce reporterii citeau știri la televiziunea națională. S-a creat un efect de undă de șoc: țara își dădea seama de importanța femeilor și primea cu bună dispoziție efectele negative ale opoziției lor.
Dar urmările acestei Zile Libere a Femeilor au durat mult mai mult decât se așteptase cineva. Anul următor, guvernul a propus legi pentru egalitatea salarială între sexe. Apoi, cinci ani mai târziu, semințele mișcării au înflorit într-o altă „floare”.
În 1980, Vigdis Finnbogadottir, o mamă divorțată, a devenit prima femeie președinte din lume aleasă în mod democratic, câștigând alegerile din Islanda.
Aceasta era o femeie care participase la greva din 1975 și care își datora victoria acelei zile de radicalizare. Ea fusese una dintre cele 25.000 de femei care se adunaseră în centrul orașului Reykjavik în acea zi ca să cânte și să danseze în semn de sărbătoare, dar și pentru a vorbi despre ceea ce trebuie făcut ca să aibă parte de o lume mai echitabilă.
La această revoluție subtilă au participat femei din toate mediile sociale, iar pe scenă au luat cuvântul o gospodină, doi parlamentari, o muncitoare și o reprezentantă a organizației de femei.
După cum s-au exprimat reporterii BBC, ziua respectivă a fost un fel de botez pentru bărbați. Evenimentul a primit numele de Vinerea Lungă. Mai târziu, Polonia a organizat și ea o astfel de zi, călcând pe urmele Islandei. Protestul polonez a fost organizat împotriva interzicerii avortului.
Islanda fusese una dintre primele țări care au acordat femeilor dreptul de vot, încă din 1915. Cu toate acestea, în 1975, doar 5% dintre parlamentari erau femei.
În acea zi din octombrie 1975, însă, s-a aprins o scânteie. Toată țara a revenit la viață a doua zi, dar cu înțelegerea clară a faptului că femeile erau de neînlocuit și parte integrantă a societății.
Când Vigdis a candidat din nou, a învins trei contracandidați bărbați și a rămas fără opoziție pentru următoarele două mandate. În acei ani, Islanda a devenit faimoasă pentru bastionul său feminist.
Din 1975, femeile își iau o zi liberă în Islanda în fiecare an. De la an la an, în această zi, ele pleacă de la serviciu tot mai târziu, pe măsură ce statisticile arată că inegalitățile salariale scad.
De exemplu, femeile au plecat inițial de la serviciu la ora 14.08. Pe măsură ce diferențele salariale s-au redus, au început să plece la ora 14.15 într-un an, apoi la 14.25 în anul următor și așa mai departe.
