Unde a avut Charles Darwin dreptate și unde a greșit în privința evoluției

Naturalistul britanic Charles Darwin este, probabil, cea mai cunoscută personalitate din domeniul biologiei. Una dintre principalele sale realizări a fost o fructuoasă călătorie de documentare în jurul lumii, întreprinsă cu nava HMS Beagle.

În timpul voiajului, Darwin a colecționat și a descris multe forme de viață ciudate și neobișnuite. Pentru cei mai mulți savanți de la acea vreme, acest lucru ar fi fost de ajuns pentru a dobândi recunoașterea la nivel mondial.

Caricatură a lui Darwin realizată în 1871 de Vanity Fair. Foto: Wikimedia

Însă, mulțumită călătoriei sale, Darwin a reușit să formuleze unul dintre cele mai importante concepte din biologie – teoria selecției naturale. Selecția naturală este procesul care determină evoluția sau schimbările din cadrul unei specii.

Teoria sa, devenită clasică, a fost publicată în cartea „Originea speciilor” în 1859, deci acum un secol și jumătate. Dar, după mai mult de o sută de ani de schimbări și descoperiri din domeniul tehnologiei, cât de exacte ni se mai par scrierile lui Darwin despre felul în care a evoluat viața pe Pământ?

În continuare, vom examina câteva dintre aserțiunile exacte și erorile grosolane ale lui Darwin, după cum explică National Geographic, New Scientist, Enciclopedia Britannica și Scientific American.

Corect: Felul în care selecția naturală funcționează în cadrul speciilor

Anageneza este termenul care descrie o schimbare evoluționară în cadrul unui grup, în urma căreia o specie este înlocuită de alta, iar împărțirea în două specii diferite nu se mai produce.

Se poate spune că, odată cu trecerea timpului, o specie se adaptează constant la mediul său. Trăsăturile indivizilor care nu trăiesc destul pentru a se reproduce dispar din cadrul speciei.

În timp, pot să apară schimbări observabile (în mărime, coloratură sau alte caracteristici), pe măsură ce selecția naturală operează în cadrul speciei.

Sute de generații mai târziu, specia va fi diferită de felul în care era odată, însă nu se vor fi creat ramificații noi de-a lungul căii evoluționare a speciei.

Corect: Felul în care selecția naturală creează specii noi

Speciația, crearea unor specii noi și distincte în cursul evoluției, este pur și simplu o extensie a anagenezei, însă cu ramificare. Speciația implică și ea selecția naturală, însă poate fi observată cel mai ușor la populații.

Dacă o populație sau mai multe sunt izolate de restul speciei timp de multe generații (și membrii fiecărei populații izolate se reproduc numai între ei), fiecare populație ar putea deveni diferită de specia originală.

Fiecare populație izolată trebuie să facă față unui set unic de condiții de mediu la care trebuie să se adapteze. Dacă se adaptează, fiecare populație ar putea evolua în mod diferit.

O caricatură din 1871, devenită clasică, în care Darwin este înfățișat cu corp de primată, lansându-l drept promotor principal al teoriei evoluționiste. Foto: Wikimedia

O populație dintr-un mediu mai cald ar putea dezvolta adaptări ca să facă față căldurii, în timp ce o populație dintr-un mediu mai rece și mai umed ar putea dezvolta un șir diferit de adaptări pentru a face față condițiilor reci și umede.

După multe generații, membrii unei populații pot să dezvolte adaptări care să îi împiedice să se împerecheze cu membrii altor populații.

Aceste adaptări ar putea fi fizice (cum ar fi schimbările de mărime, coloratură ori chimie a corpului) sau comportamentale (cum ar fi dezvoltarea dansurilor sau semnalelor de împerechere). În timp, diferențele dintre populațiile izolate ar putea deveni atât de mari, încât fiecare populație să devină o nouă specie.

Incorect: Vârsta Pământului

La mijlocul lunii iulie 1837, Darwin scria „Cred” deasupra primului său arbore evoluționist. Foto: Wikimedia

În secolul XIX, Biblia (și nu dovezile fosile) era larg considerată principala autoritate în ceea ce privește vârsta Pământului. Biblia spunea că Pământul avea în jur de 6.000 de ani vechime.

De fapt, Biblia nu menționează explicit vârsta Pământului; aceasta a fost dedusă punând cap la cap cronologiile/vârstele liderilor semințiilor menționate în textele ce fac parte din Scriptură.

Însă cei mai mulți savanți din acea epocă știau că Pământul era, cu siguranță, mult mai bătrân. Până la începutul deceniului al șaselea al secolului XIX, la numai câțiva ani după ce fusese publicată „Originea speciilor”, fizicianul și inginerul scoțian William Thomson (mai târziu, Lord Kelvin) a arătat că Pământul pierde căldură prin conducție termică și că, prin urmare, procesele geologice s-ar fi putut schimba de-a lungul timpului.

Mai mult, Thomson a tras concluzia că această răcire indica existența unei limite superioare a vârstei Pământului, despre care Thomson credea că avea mai puțin de 100 de milioane ani vechime.

Această idee a fost preluată de mulți alți savanți, inclusiv de Darwin – parțial fiindcă George, fiul său, care era astronom, calculase că vârsta Pământului era de mai multe zeci de milioane de ani.

Darwin nu credea că 6.000 de ani era o perioadă suficientă pentru ca viața să se fi diversificat și să fi evoluat sub forme diferite, potrivit teoriei selecției naturale.

100 de milioane de ani i se părea o vârstă mai plauzibilă. Darwin pare a fi fost pe calea cea bună în ceea ce privește vârsta Pământului, însă instrumentele moderne au arătat că Pământul este cu 4.5 miliarde de ani mai bătrân decât calculaseră William Thomson și George Darwin.

Incorect: Mecanismele de variație printre indivizi

Traseul călătoriei cu vasul Beagle, 1831-1836. Foto: Wikimedia

Teoria selecției naturale era, în principiu, corectă. Însă, la sfârșitul anilor ’60 ai secolului XIX, Darwin a propus o teorie care era total greșită. Această teorie – „pangeneza” – era o încercare de a explica variația în rândul indivizilor dintr-o specie.

Progeniturile speciilor sexuate au un amestec de trăsături moștenite de la ambii părinți. Frații arată diferit, însă au și multe trăsături comune.

Mulțumită lucrărilor botanistului austriac Gregor Mendel, știm că trăsăturile sunt determinate de gene – mai exact, de alele (o genă, două sau mai multe care pot să apară alternativ într-un anumit loc pe un cromozom).

Genele alcătuiesc schițele ADN ale tuturor formelor de viață, determinând trăsături fizice cum ar fi culoarea ochilor și riscul de a dezvolta anumite boli. Însă, potrivit pangenezei lui Darwin, „gemulele” erau semințele celulelor, oferite de fiecare părinte în timpul conceperii.

Dezvelirea statuii lui Darwin, 1897. Foto: Wikimedia

Gemulele erau produse de toate organele și de celelalte structuri corporale ale fiecărui părinte. Gemulele tatălui și ale mamei se amestecau între ele în ovulul fertilizat. Dacă aceste celule erau în număr suficient și dacă se dezvoltau corespunzător, progenitura era sănătoasă și viabilă.

Defectele din naștere, cum ar fi organele subdezvoltate, rezultau fie din lipsa de gemule oferite de același organ în corpurile părinților, fie dintr-o asociere eronată între gemule.

Potrivit teoriei lui Darwin, copiii semănau mai mult cu un părinte decât cu celălalt fiindcă gemulele provenite de la unul dintre părinți puteau fi mai puternice, mai bine adaptate sau mai numeroase decât cele ale celuilalt părinte.

Însă, în cadrul unui experiment cu sânge de iepure, vărul lui Darwin, Sir Francis Galton, nu a reușit să găsească gemule, așa că teoria a fost abandonată.

Ca să știi mai mult, citește „Enigmele științei”

După secole de salturi uriașe în domeniul științei – de la tiparniță la fisiunea nucleară -, ne punem întrebarea: A mai rămas ceva de descoperit și de cercetat și în secolul XXI? Știința ridică la fel de multe întrebări precum acelea la care a găsit deja răspunsuri. Toate intră în categoria „enigme ale științei”, care își așteaptă rezolvarea.

Și, cine știe, poate chiar unii dintre dumneavoastră, dragi cititori tineri, veți contribui, într-un fel sau altul, la dezlegarea lor.  Există cazuri celebre de mari oameni de știință – Faraday, Darwin, Einstein etc. – al căror drum în carieră le-a fost determinat de citirea, în adolescență, a unor modeste cărți de popularizare a științei.

Însă, de multe ori, dezlegarea unei enigme științifice duce la descoperirea alteia noi – și așa mai departe. Newton, unul din marile genii ale omenirii – cu modestie – a scris, la sfârșitul cărții sale „Principiile matematice ale filosofiei naturale”, tipărită în 1689, următoarele cuvinte:

„Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe țărmul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele colorate sau o scoică roșie, în timp ce marele «ocean al adevărului» se întinde necunoscut în fața mea”.

Deși între timp au fost făcute multe descoperiri științifice, „pietricelele colorate” nu s-au epuizat, oceanul adevărului vă așteaptă ! Tocmai de aceea, știința continuă să fie vie și atât de fascinantă. Pentru mai multe informații privind temele puse în discuție, cititorii sunt invitați să consulte bibliografia care a stat la baza documentării autorului, anexată la sfârșitul acestei cărți.

„Enigmele științei” se găsește cu reducere pe eMag sau pe Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu