Marinarii canibali: Adevărata tragedie care a stat la baza cărții „Moby Dick”

Lansată la apă în 1799, Essex era o navă de vânătoare de balene. An după an, călătorea pe mări în căutarea prăzii, așa că proprietarii săi îi acordau încredere pentru o nouă expediție din care așteptau profituri uriașe.

George Pollard, în vârstă de 28 de ani, care ocupase deja funcția de secund al navei în călătoriile anterioare, a fost ales căpitan. Comandantul secund era Owen Chase, un om arogant și tiranic, care nu a primit cu plăcere faptul că trebuia să lucreze alături de cineva atât de neexperimentat ca Pollard.

„Vânători de balene olandezi lângă Spitsbergen”, pictură de Abraham Storck. Foto: Wikimedia

Planul era să se îndrepte spre Pacific, unul dintre puținele oceane din lume în care balenele încă se găseau din abundență, după secole de exploatare.

La 12 august 1819, Essex a pornit, cu echipajul plin de speranță, din portul Nantucket din Massachusetts, dar în scurt timp au început necazurile. Disputele și neînțelegerile continue dintre Owen și Pollard au îngreunat procesul decizional.

Odată, au fost loviți de o furtună pentru că nu au reușit să se oprească la timp și aproape că au fost nevoiți să se întoarcă în port, dar în cele din urmă și-au continuat călătoria.

Spre sfârșitul anului au găsit prima pradă mult dorită, un mic triumf care i-a înveselit pe marinari. Apoi au început călătoria spre temutul Cap Horn pentru a trece din Atlantic în Pacific.

Aici au fost reținuți de vânturi puternice mai bine de cinci săptămâni, dar în ianuarie 1820 Essex se afla în Mările Sudului. Aici îi aștepta pe marinari un adevărat noroc, sub forma unor bancuri mari de balene.

Noul an a început promițător pentru ei. Au umplut 250 de butoaie cu ulei de balenă prețios navigând de-a lungul coastei peruane, dar echipajul ambițios a vrut mai mult, așa că s-a îndreptat spre largul Pacificului.

Nava a ajuns pe acest „tărâm al făgăduinței” la mijlocul lunii noiembrie, iar pe 20 noiembrie au fost observate mult așteptatele jeturi de apă și aer care indicau prezența balenelor. La un moment dat, Chase a plecat la vânătoare, dar lunile lungi pe mare au dus la apariția unei găuri în carenă.

„Pericolele vânătorii de balene”, de W. Scoresby, 1820. Foto: Wikimedia

Hotărât să nu lase prada să scape, Owen a bătut în grabă în cuie o bucată de pânză pentru a astupa gaura, dar loviturile de ciocan au atras un uriaș cașalot gata să-și apere teritoriul. Bestia uriașă a ieșit la mică distanță de Essex, uimindu-i pe marinari cu mărimea sa, „aproximativ 25 de metri lungime”, după cum avea să scrie, ani mai târziu, unul dintre marinarii mai tineri.

Surpriza s-a transformat în groază când cașalotul s-a îndreptat cu viteză spre Essex și s-a izbit de provă, doborându-i pe cei aflați încă la bord. După atac, cașalotul s-a îndepărtat câteva sute de metri, dar a revenit, dându-i lovitura de grație nefericitei nave. Essex era condamnată.

Apa a început să umple compartimentele inferioare, pompele nu au putut face față, iar nava s-a scufundat încet timp de două zile chinuitoare. Echipajul a încărcat în cele trei bărci rămase puținele provizii pe care le-a putut salva de pe punțile inundate și, după ce le-a echipat cu vele improvizate, au fost lăsate să plutească în mijlocul oceanului la mii de kilometri de uscat.

Consultând puținele hărți care fuseseră salvate de pe epavă, Pollard a propus să se îndrepte spre Insulele Marchize, dar Chase l-a descurajat pe motiv că, deși erau cele mai apropiate, acestea erau pline de canibali.

Propunerea sa a fost să se întoarcă și să se îndrepte spre coasta Americii de Sud, la nu mai puțin de 3.700 de kilometri distanță. Din fericire pentru acești naufragiați, la o lună după atac au zărit pământul, micuța insulă Henderson, un promontoriu de corali locuit doar de câteva păsări.

După ce au consumat cu lăcomie puținele păsări și ouă pe care le-au găsit, marinarii s-au confruntat cu o dilemă: puteau să rămână pe insulă sau să pornească din nou la drum. Era clar că nu era suficientă hrană pentru toată lumea și, în plus, nicio rută comercială nu trecea prin apropiere.

Prin urmare, cu excepția a trei bărbați, majoritatea au ales să se întoarcă pe mare și să continue planul. Zilele au trecut fără evenimente, sub un soare arzător, în timp ce mâncarea și apa se epuizau.

Moby Dick atacând vânătorii de balene. „Fălcile sale, ca niște fierăstraie enorme, au tăiat barca în două.” – extras din celebrul roman omonim. Foto: Wikimedia

Raționalizarea s-a dovedit a fi prea mult pentru secundul Matthew Joy, bolnăvicios, care a pierit la 10 ianuarie 1821, iar tovarășii săi i-au cusut hainele și i-au aruncat cadavrul în mare. Din păcate, o furtună din ziua următoare a separat barca lui Chase de celelalte două.

Treptat, lipsurile și bolile și-au pus amprenta asupra echipajului, iar momentul groazei a venit când au rămas fără provizii. Înconjurați de apă și neavând ce să mănânce, marinarii neajutorați au recurs la canibalism, devorând mai întâi organele interne și apoi carnea colegilor lor morți.

Situația de pe vasul lui Pollard a devenit atât de disperată, încât, la începutul lunii februarie, au tras la sorți cine va fi ucis pentru a-i hrăni pe ceilalți, alesul fiind Owen Coffin, un văr de 18 ani al căpitanului, care a trebuit să fie împușcat de prietenul său, Charles Ramsdell, ucigașul fiind ales aleatoriu.

Cu toate acestea, acest sacrificiu teribil i-a ținut în viață suficient pentru a ajunge pe coasta Americii de Sud, unde au fost salvați de navele care navigau în zonă. Chase și oamenii săi au fost salvați de nava britanică Indian, în timp ce Pollard și Ramsdell au fost preluați de baleniera Dauphin din Nantucket.

După ce și-au revenit din călătoria infernală, supraviețuitorii au relatat unde se aflau cei trei bărbați blocați pe insula Henderson, care aveau să fie salvați în același an.

După câteva luni de convalescență, atât Owen, cât și Pollard au pornit din nou la drum. Primul va continua să navigheze încă 14 ani, în timp ce fostul său căpitan va naufragia în Hawaii în anul următor și nu va mai pune niciodată piciorul pe punte.

Chase și-a petrecut perioada de recuperare scriind un best-seller despre expediție și naufragiu. Trei decenii mai târziu, opera va sta la baza cărții „Moby Dick” a lui Herman Melville, o lucrare despre care puțini știu că se bazează pe o tragedie reală și care este mult mai macabră decât povestea căpitanului Ahab.

Ca să știi mai mult, citește „Ultimul canibal. Jurnal de antropolog”

Hanna Bota a petrecut o luna în mijlocul băștinașilor din Arhipelagul Vanuatu. Ca antropolog, știe că trebuie să te asimilezi unei lumi necunoscute pentru a o cunoaște mai bine pe a ta. A trăit alături de nepoții canibalilor, în colibe din bambus și frunze, a aplaudat cântecele și dansurile lor, a locuit singură printre ei, fără a avea în preajmă oameni albi, și a legat prietenii pe viață. I-au fost dezvăluite rituri și practici ceremoniale, obiecte-tabu, pietre sfinte pentru închinare, legende sau pur și simplu povești de viață. În final, a avut o revelație: deși a dispărut și ultimul canibal din Pacificul de Sud, adesea îl vom regăsi în bătrâna lume „civilizată”.

„Ultimul canibal. Jurnal de antropolog” se găsește cu reducere pe Cărturești.

Ți-a plăcut articolul? Dă-l mai departe!

Test de Cultură Generală #11 - Sex (20 de Întrebări)

Urmărește-ne pe Facebook

Zilnic, episoade noi din serialul Astăzi în istorie, plus curiozități fascinante din toate domeniile!

Lasă un comentariu