La mijlocul secolului XIX, fermierii din statul american Nebraska au început să dezgroape niște structuri spiralate bizare, alcătuite dintr-un material tare ca piatra. Aceste formațiuni se aflau în pământ, în poziție verticală. Fiindcă nu știau ce erau, oamenii au început să le spună „tirbușoanele diavolului”.
Spiralele aveau grosimea unui braț de om și unele erau mai înalte decât un om. Aceste structuri misterioase au intrat pentru prima dată în atenția comunității științifice datorită geologului E. H. Barbour, în 1891.
Barbour a fost rugat să analizeze un specimen lung de 2.7 metri, pe care un fermier îl descoperise pe proprietate sa de lângă râul Niobrara. Barbour a descoperit că structurile erau, de fapt, niște tuburi pline cu nisip, ai căror pereți exteriori erau alcătuiți dintr-un metal alb și fibros.
Geologul și-a dat seama că era vorba de niște fosile, însă nu știa ce anume se fosilizase sub o astfel de formă. Le-a numit Daemonelix, adică echivalentul latin al denumirii date de localnici, tirbușoanele diavolului.
În anul ulterior descoperirii, Barbour a emis prima sa teorie. Materialul fibros al tirbușoanelor i-a oferit primul indiciu.
Al doilea indiciu a fost istoria geologică a împrejurimilor în care tirbușoanele fuseseră descoperite. Barbour a hotărât că Daemonelix erau rădăcinile unui burete uriaș de apă dulce, care prosperase în lacurile uriașe cu apă dulce care se presupunea că acoperiseră cândva această regiune.
Pentru o vreme, teoria a fost acceptată. Însă comunitatea științifică de atunci era intrigată de prezența oaselor de rozătoare în interiorul tirbușoanelor.
Cercetările ulterioare au arătat că rocile din jurul fosilelor Daemonelix aveau mai multe în comun cu pajiștile semiaride decât cu lacurile. Atunci, Barbour a propus teoria conform căreia spiralele aparțineau unui tip necunoscut de plantă gigantică.
Însă oasele rozătoarelor au dus la prăbușirea teoriei fosilelor de plante. În 1893, Edward Drinker Cope și Theodor Fuchs au propus, fiecare dintre ei separat, teoria conform căreia Daemonelix erau rămășițele unor vizuini preistorice, care se umpluseră cu nisip și mâl.
Oasele găsite în tirbușoane aparțineau rozătoarelor care le-au săpat și care au fost îngropate în ele. Însă Barbour nu avea încă de gând să renunțe la teoria sa privitoare la fosilele de plantă.
El a spus că forma tirbușoanelor era „prea perfectă” pentru a fi fost fost construită de un animal. Disputa a luat sfârșit atunci când au fost descoperite urme de zgârieturi pe interiorul spiralelor.
Acestea indicau faptul că un animal le construise din lut umed. În 1905, animalele responsabile cu crearea tirbușoanelor au fost, în sfârșit, identificate.
Era vorba de o specie de castori dispărută, botezată Paleocastor. Acești castori au trăit în America de Nord cu aproximativ 22 de milioane de ani în urmă.
Paleocastorul era de mărimea unei marmote sau chiar mai mic. Aceste animale aveau cozile scurte, urechile mici și ochii precum ai popândăilor.
Însă aveau gheare lungi și dinții din față neobișnuit de mari. Dinții și ghearele creșteau cu repeziciune, pentru a compensa uzura acumulată în urma săpăturilor făcute de acest animal.
Dovezile indică faptul că acest castor își fixa picioarele din spate pe axa spiralei și apoi se înșuruba literalmente în pământ. La câțiva metri sub pământ, castorul își construia niște camere pentru somn și pentru creșterea puilor.
Unele dintre aceste camere conțineau „buzunare”, care ar fi putut servi drept bazine pentru apă sau latrine. Unele vizuini conțineau camere foarte înclinate, al căror rol ar fi putut fi acela de a-l feri pe Paleocastor de inundații.
Forma spiralată a vizuinii ar fi putut oferi protecție împotriva prădătorilor, care nu puteau să pătrundă ca într-o vizuină normală. Datorită formei tirbușoanelor, era mai ușor pentru Paleocastor să împingă noroiul excavat pe o spirală cu pante line.
Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă ar fi avut o vizuină abruptă, construită în linie dreaptă. Paleocastorii au dispărut în Oligocen, când ecosistemul plantei s-a schimbat de la un ecoclimat mai umed la un climat tropical uscat, dominat de pajiști.
În prezent, Agate Fossil Beds National Monument este deschis vizitatorilor, iar pe „poteca Daemonelix” se fac drumeții. Acolo, oricine poate vedea multe dintre tirbușoanele diavolului, bizarele vizuini ale paleocastorilor, ce dăinuie încrustate în coastele dealurilor.
