Tancul zburător, arma gândită să pună capăt războaielor

Având în vedere cât de eficiente s-au dovedit în Primul Război Mondial tancul și avionul, tehnologii abia inventate, a fost doar o chestiune de timp până când designerii militari de pe ambele maluri ale Atlanticului s-au gândit să le combine într-un monstru blindat înaripat și de neoprit. Sovieticii s-au apropiat cel mai mult de succes.

În anii 1930, atât SUA, cât și URSS au înțeles avantajele tactice pe care le oferă posibilitatea de a lansa o divizie blindată în spatele liniilor inamice, unde să facă ravagii în punctele slabe ale inamicului, cum ar fi liniile de aprovizionare și posturile de comandă.

tancul zburator Antonov A40
Fotografie sovietică din anii 1940 realizată de angajații uzinei sovietice Tupolev. Singura fotografie cunoscută a tancului zburător Antonov A-40. Foto: Wikimedia

În America, dezvoltatorul de tancuri Walter Christie a proiectat un tanc zburător autopropulsat care folosea o pereche de aripi de biplan și o cârmă cu o elice acționată de motorul tancului. În această schemă, tanchistul pilota vehiculul și în timp ce se afla în aer.

„Tancul zburător este o mașină care va pune capăt războiului. Cunoașterea existenței și a posesiei sale va garanta pacea mai bine decât toate tratatele pe care le poate născoci ingeniozitatea umană. O divizie de tancuri zburătoare lansată asupra inamicului și orice război se termină brusc”, declara Christie pentru revista Modern Mechanics în 1932.

Măcar de-ar fi fost așa. Încercările inițiale ale URSS nu au fost cu nimic mai bune. Atunci când înaltul comandament sovietic a început să analizeze posibilitatea de a le oferi trupelor terestre sprijin blindat pe calea aerului, militarii au făcut pasul cel mai logic și au aruncat tancurile din avioane.

Fără parașute, pur și simplu le-au lăsat să cadă și au evaluat rezultatele. Cum, evident, această idee nu a funcționat, au încercat apoi să monteze parașute pe tancuri, dar nici această inițiativă nu a dat roade.

Au experimentat, de asemenea, cu tancuri mici, cum ar fi T-27 și T-37, legate de partea inferioară a bombardierelor TB-3, dar procesul s-a dovedit prea greoi.

Și, având în vedere valoarea unui bombardier TB-3 în comparație cu tancul pe care îl transporta, riscul ca ambele vehicule să fie doborâte depășea orice eventual beneficiu obținut din distrugerile pe care le-ar fi provocat tancul.

În 1940, faimosul proiectant de avioane sovietic Oleg Antonov a avut ideea de a transforma tancul T-34, de 32 de tone, într-un planor tras cu două avioane ANT-20 și de a duce pur și simplu vehiculul blindat în teritoriul inamic.

tancul zburator Antonov A40
Machetă a tancului zburător Antonov A-40. Foto: Pinterest

Denumit „Krîlia tanka” („tancul înaripat”) și desemnat Antonov A-40 KT, acest prototip era o combinație de tanc T-60 cu aripi de planor. Piloții manevrau tancul ridicând, coborând și rotind turela, care era conectată la cârmă și eleroane.

Acesta a zburat o singură dată, în 1942. Din T-60 au fost eliminate toate piesele neesențiale pentru a-i reduce greutatea cât mai mult cu putință, apoi a fost atașat de aripile planorului și agățat de un bombardier TB-3.

Deși tancul a reușit să decoleze, greutatea sa enormă a făcut ca motoarele bombardierului să se supraîncălzească rapid, forțând pilotul TB-3 să desprindă blindatul de bombardier și să-l lase să cadă.

În mod uimitor, Antonov A-40 KT a planat și a reușit să aterizeze, după care pilotul a detașat aripile și a condus tancul înapoi la aerodrom. Din nefericire, experimentele ulterioare cu T-34, un tanc mai mare, au eșuat, blindatul fiind prea greu, iar proiectul a fost în cele din urmă oprit.

Abia mai târziu, când armata americană a inventat metodele de lansare prin extracție la joasă înălțime – prin care un C-17 se desprinde la altitudine mică, își deschide trapa din spate, iar parașutele atașate la tanc sunt desfășurate – tancurile au început să cadă din cer, la propriu.

Ca să știi mai mult, citește „Arme, virusuri și oțel”

De ce europenii au fost cei care au cucerit cea mai mare parte a planetei noastre? De ce nu chinezii sau incașii? De ce au evoluat orașele pentru prima dată în Orientul Mijlociu? De ce nu a apărut niciodată agricultura în Australia? Și de ce tropicele sunt acum capitala sărăciei globale? De ce istoria s-a desfășurat diferit pe diferite continente? În cartea sa, „Arme, virusuri și oțel”, câștigătoare a Premiului Pulitzer, omul de știință Jared Diamond analizează 13.000 de ani din trecutul omenirii și răspunde acestor întrebări prin explicații magistral argumentate.

„Arme, virusuri și oțel” se găsește cu reducere pe Cartepedia, Cărturești, Elefant, eMag sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu