Sunt oamenii singurele ființe care mint? Ce înseamnă „minciună” în lumea animalelor?

Păianjenul bolus femelă emană un miros care este o copie chimică exactă a unui feromon eliberat de o femelă de molie. Efectul asupra moliei masculine este evident și adeseori fatal. Șopârla cu coarne stropește cu sânge prin ochi atunci când este atacată, poate pentru a-i deruta pe prădători (sau poate doar pentru a-i speria).

Oposumii și unii șerpi sunt renumiți pentru faptul că se prefac morți atunci când sunt amenințați. Acestea sunt exemple de animale care apelează la diverse forme de înșelăciune, dar oare mint? Depinde de ceea ce înțelegem prin „minciună”.

Cei mai promițători candidați ca animale cu o teorie a minții ar fi primatele de mari dimensiuni. Foto: Pinterest

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cea mai frecvent acceptată definiție a minciunii este: „afirmație prin care se denaturează în mod deliberat adevărul; neadevăr.” În această definiție, cel puțin, cuvântul „afirmație” este problematic atunci când vine vorba de animale.

Totuși, biologii tind să se concentreze mai mult pe intenție. Greg Bryant este un cercetător în științe cognitive la UCLA, specializat în comunicarea și comportamentul social al animalelor. El subliniază că biologii fac o distincție între înșelăciunea funcțională și cea intenționată.

„Ideea este că, uneori, animalele pot acționa într-un mod care, din punct de vedere funcțional, îi înșală pe ceilalți, dar nu sunt conștiente de acest lucru și nici nu au intenția de a face acest lucru”, spune el, potrivit Discover Magazine.

Bryant dă exemplul cocoșilor. Aceștia dau uneori un apel de hrană atunci când nu există mâncare. Găinile vin în fugă atunci când aud apelul, iar cocoșul le poate curta. Deși aceasta este o formă de înșelăciune, este funcțională, nu intenționată.

Este un truc, dar cocoșul nu știe că păcălește găinile.

„Doar că pragul din creier pentru momentul în care faci apelul de hrană se schimbă. Este încorporat în sistemul de comunicare. Intențiile animalului nu fac de fapt parte din sistem”, spune Bryant.

Marc Bekoff nu este de acord. Bekoff este profesor emerit de ecologie și biologie evolutivă la Universitatea din Colorado-Boulder și a petrecut zeci de ani studiind animalele sociale, în special canidele, cum ar fi coioții.

El atrage atenția asupra modului în care coioții își vor semnala unii altora – adesea cu o plecăciune formală – că acțiunile pe care urmează să le întreprindă, care pot fi dure și pot părea agresive, sunt menite să fie o joacă.

Foto: Wikimedia

Celălalt întoarce plecăciunea, arătând că a înțeles mesajul. Această interacțiune, spune Bekoff, este intenționată. Animalul care inițiază jocul își împărtășește intențiile, indicând că vrea să se joace, nu să se lupte. Și trebuie să știe că celălalt animal crede acest lucru.

Mintea mea, mintea ta

Dacă minciuna trebuie definită drept „intenția de a înșela pe altcineva sau de a schimba starea mentală a altuia”, atunci mincinosul trebuie să fie conștient că alte ființe au stări mentale și să fie conștient că aceste stări mentale includ cunoștințe și credințe care pot fi diferite de cele ale mincinosului. Cu alte cuvinte, minciuna necesită o teorie a minții.

Timp de zeci de ani, oamenii de știință au încercat să determine dacă vreun animal are o teorie a minții și aproape toate studiile realizate până acum s-au dovedit oarecum controversate. Cei mai promițători candidați ca animale care au o teorie a minții ar fi primatele de mari dimensiuni, considerate cele mai apropiate rude ale oamenilor.

Fumihiro Kano este un psiholog care studiază inteligența socială a animalelor. El și colegii săi au realizat mai multe experimente inteligente care sugerează cu tărie că cimpanzeii, bonobo și urangutanii (toate primate mari) au, într-adevăr, o teorie a minții.

Aceste experimente investighează înțelegerea de către marile maimuțe a convingerilor false din partea altora. Poți urmări experimentele (care implică furtul unei pietre de către un om deghizat în maimuță) aici.

Într-un alt studiu, realizat de cercetătorii de la Universitatea din Viena, câinii par să fie capabili să știe când oamenii mint. Acest lucru sugerează, de asemenea – deși nu dovedește – că și câinii au ceva asemănător cu o teorie a minții.

Este dificil de studiat acest lucru, spune Bekoff. Dar el se așteaptă ca, atunci când se vor face tipurile de studii potrivite și când oamenii vor observa animalele din sălbăticie, va fi evident că primatele nu sunt singurele animale care au o teorie a minții.

„Este exclus ca animalele foarte sociale să nu aibă un fel de teorie a minții”, spune el.

Totuși, nu toată lumea este convinsă. Potrivit lui Bryant, aproape niciun animal nu a demonstrat că are o teorie a minții echivalentă cu cea a unui copil de patru ani. Chiar și teoria minții a cimpanzeilor este discutabilă, spune el.

Până când nu vom clarifica ce înseamnă să ai o teorie a minții și ce animale o au și ce nu o au, va fi dificil de spus dacă animalele pot minți sau nu.

Ca să știi mai mult, citește „Mintea. O călătorie spre centrul ființei umane”

Ce este mintea? Din ce este făcută, de fapt, adevărata experiență a sinelui? Cum diferă mintea de creier? Cartea îl conduce pe cititor într-o călătorie profund personală și științifică spre adâncurile conștiinței, pe tărâmul experienței subiective și în cotloanele procesării informației – descoperind însușirea de autoorganizare a minții, care se manifestă atât din organismul uman, cât și din relațiile pe care le avem unul cu altul și cu lumea înconjurătoare.

„Mintea. O călătorie spre centrul ființei umane” se găsește cu reducere pe Cărturești sau pe Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Lasă un comentariu