Grație mai ales cinematografiei, identificăm Goana după aur cu obsesia care a început în 1848 în California și a durat aproape un secol, reunind mii de mineri și căutători de avere într-un fenomen migrator și colonizator care, totuși, nu a fost unic.
În aceeași perioadă, și alte țări, precum Australia, Noua Zeelandă, Brazilia, Canada și Africa de Sud au cunoscut același fenomen și, de fapt, procese similare pot fi urmărite până în Egiptul antic și în Imperiul Roman.
Căutarea aurului începea, în general, cu descoperirea aurului aluvial, în sedimentele cursurilor de râu, iar extragerea acestuia necesita o investiție minimă (o tigaie și timp) și practic nicio pregătire.
Desigur, acel aur de la suprafață se epuiza rapid, în câțiva ani, necesitând din ce în ce mai multe investiții și capacități tehnice pentru a accesa filonul de la adâncime.
În cazul de față, cel australian, principala goană după aur a avut loc în statele New South Wales și Victoria începând cu 1851. Guvernul australian a încurajat migrația în masă către aceste locuri, investind masiv în infrastructură pentru a facilita stabilirea minerilor și a prospectorilor.
Unii, cei mai puțini, au devenit bogați, în timp ce majoritatea au sfârșit prin a deveni agricultori, rămânând permanent datorită ușurinței de a obține suprafețe mari de pământ în proprietate gratuită.
Elementul emblematic comun tuturor febrelor aurului sunt celebrele pepite, bucăți naturale de aur, găsite de obicei în râuri și fluvii. Ele nu sunt niciodată pure în compoziție (ceea ce ar echivala cu 24 de carate), ci variază de la o parte la alta a lumii, de obicei între 20.5 și 22 de carate (echivalentul unei purități de 83 până la 92%).
În Australia, acestea au de obicei 23 de carate și chiar mai mult, în timp ce în Alaska au cel mai mic nivel de puritate.
Cea mai mare pepită de aur cunoscută a fost găsită în statul australian Victoria. Norocoșii prospectori care au descoperit-o se numeau John Deason și Richard Oates, care au dat peste ea la nici zece centimetri adâncime, la rădăcina unui copac din apropierea orașului Moliagul.
Era atât de mare, încât la momentul descoperirii nu existau cântare capabile să-i măsoare greutatea, așa că au dus-o la un fierar care a rupt-o în trei bucăți. Greutatea sa totală a fost de aproximativ 110 kilograme și a fost botezată Welcome Stranger („Străinul Binevenit”).
Au dus-o rapid la o bancă din Dunolly, care le-a avansat suma deloc neglijabilă de 9.000 de lire sterline (prețul final obținut ar fi fost de 9.381, ceea ce ar echivala cu 2.3 milioane de lire sterline astăzi, aproximativ două milioane de euro).
Din pepită au fost extrase aproape 72 de kilograme de aur topit și transformate în lingouri, care au fost transferate la Banca Angliei la 21 februarie 1869.
Pe locul unde a fost găsită a fost ridicat un obelisc comemorativ, în timp ce o replică a pepitei poate fi văzută în muzeul municipal din Melbourne. Deason și Oates și-au încheiat viața ca fermieri, primul în 1915, la vârsta de 85 de ani, iar cel de-al doilea în 1906, la vârsta de 79 de ani.
Evident, Welcome Stranger nu mai există. Cea mai mare pepită de aur pe care o putem vedea astăzi este așa-numita pepită Canaa, care a fost găsită la 13 septembrie 1983 în mina Serra Pelada din statul Pará, în Brazilia.
Acesta cântărește 60.8 kilograme și se estimează că ar conține 52.33 kilograme de aur. Pepita poate fi văzută la Muzeul Băncii Centrale a Braziliei.
