Din secolul XVI până în secolul XVIII, marinarii s-au confruntat, pe lângă imprevizibilitatea apelor în care navigau, cu o boală necruțătoare: scorbutul. Această maladie a ucis mai mulți marinari decât bătăliile, scufundările de nave sau orice altă boală.

Cu toate că remediul este deosebit de simplu, oamenilor de știință le-a luat aproape două secole să-l găsească.

Simptomele și cauzele scorbutului

De obicei, scorbutul începe cu letargie și stare de rău. Apoi, bolnavul începe să resimtă dureri și să aibă dificultăți de respirație. Gingiile îi devin tot mai moi și sângerează.

Pe măsură ce trece timpul, starea se agravează, ducând în cele din urmă la icter, redeschiderea rănilor vechi și apoi la moarte.

Chirurgul englez William Clowes, care a lucrat pentru marina militară a țării sale, a notat în jurnal unele dintre simptome:

„Gingiile le erau putrede chiar până la rădăcinile dinților, obrajii le erau tari și umflați, dinții li se mișcau, gata să cadă, iar respirația le mirosea urât. Picioarele le erau atât de slabe, încât nu erau capabile să susțină greutatea corpului. Erau pline de pete roșii, unele mari și altele mici, precum mușcăturile de purici.”

Scorbutul este cauzat de deficiența de acid ascorbic (vitamina C) în dietă. În mod curios, majoritatea animalelor sunt capabile să producă vitamina C. În schimb, oamenii, porcii de Guineea, liliecii și alte animale trebuie să obțină acidul ascorbic din surse externe.

Lipsa vitaminei C în dietă este fatală. Existența acestei boli este cunoscută din timpuri străvechi, dar scorbutul a devenit cunoscut în epoca marilor descoperiri.

Asta, deoarece – așa cum am precizat deja – scorbutul a ucis mai mulți marinari decât orice altă boală. Când se aflau pe mare, marinarii munceau din greu și aveau o dietă bogată în calorii (în care predominau carnea sărată și cerealele) și foarte săracă în vitamina C.

Câți marinari au murit de scorbut?

Statisticile sunt uluitoare. În călătoria din 1497 a lui Vasco da Gama dincolo de Capul Bunei Speranțe, aproximativ 100 din cei 160 de oameni ai săi au murit de scorbut. Da Gama le-a ordonat oamenilor să-și clătească gura cu propria lor urină, pentru a se vindeca. Bineînțeles, „tratamentul” nu a funcționat.

Scorbutul a ucis 125 din cei 250 de marinari din echipajul exploratorului spaniol Fernando Magellan în timpul călătoriei în jurul lumii (din 1519 până în 1522).

În timpul războiului de șapte ani, din 1756 până în 1763, peste 133.000 de marinari britanici au fost răpuși de diverse boli, dar majoritatea de scorbut.

Probabil cea mai gravă situație a fost în timpul expediției lui Sir George Anson împotriva spaniolilor, în 1740. Flota lui Anson a navigat în jurul lumii, iar la finalul expediției peste 1.000 de marinari erau morți, majoritatea din cauza scorbutului.

Au fost găsite anumite leacuri pentru scorbut, dar oamenii nu își dădeau seama de ce funcționau. De exemplu, în timpul celei de-a doua călătorii a lui Jacques Cartier în Canada, din 1535 până în 1536, oamenii lui s-au îmbolnăvit de scorbut.

Cu toate acestea, un decoct produs de amerindienii Iroquois din scoarța unui copac și ace de brad i-a vindecat miraculos. Însă acest leac a fost uitat ulterior.

Medicii la acea vreme lucrau după învățăturile lui Hipocrate și și se ghidau după teoria celor patru umori. Tratamentele recomandau, de obicei, lucruri contraindicate, precum lăsarea de sânge.

Descoperirea leacului împotriva scorbutului

Dar călătoria tragică a lui Anson a fost cea care a adus scorbutul în prim-plan. La acea vreme, britanicii își extindeau imperiul maritim și știau că trebuie să își dea seama cum să vindece boala.

Adevărul a fost descoperit de James Lind, care credea că boala era cauzată de putrefacția alimentelor în organism și că era nevoie de acizi pentru a o stabiliza. În mai 1747, în calitate de medic al navei, Lind a făcut un experiment pe 12 marinari bolnavi de scorbut în stare avansată.

I-a împărțit în două grupuri și a experimentat oferindu-le oțet, acid sulfuric, lămâi și portocale, apă de mare și „lapte” de orz. Astfel, medicul a descoperit că cei care primiseră lămâi și portocale se vindecaseră.

Mare parte din comunitatea medicală a acceptat greu descoperirea lui Lind, deoarece acesta nu beneficia de prea multă autoritate în domeniu. Cu toate acestea, în timpul celor trei călătorii ale lui James Cook în jurul lumii au avut loc primele încercări de eradicare a scorbutului prin dietă.

Cook a folosit varza murată, forțându-și echipajele să o mănânce. Dar ceea ce a fost cu adevărat eficient a fost obținerea verdețuri proaspete din porturile unde opreau navele.

În timp ce comunitatea medicală era încă încremenită, marinarii – direct interesați de subiect – au acceptat ideea că citricele funcționează. Prin urmare, în 1794, medicul oficial al flotei britanice, Sir Gilbert Blane, a realizat un alt experiment: a adăugat suc de lămâie în rația zilnică de rom a marinarilor de la bordul navei HMS Suffolk.

După o călătorie de 23 de săptămâni în India, cazurile de scorbut au fost aproape nesemnificative. În fața acestui succes, Marina Regală a ordonat în 1795 ca la bordul fiecărei nave să se găsească suc de citrice, pentru a preveni îmbolnăvirea cu scorbut.