Sclavii din Atena, „obiectele animate” condamnate la muncă perpetuă

Este greu de estimat care era proporția dintre sclavi și cetățenii liberi din Atena în perioada clasică. Unii istorici sugerează că sclavii reprezentau aproape de o treime din populația totală.

Acest număr important dezvăluie un aspect al societății grecești antice pe care uneori tindem să îl uităm: prezența a zeci de mii de oameni exploatați pentru muncă, uneori cu brutalitate, și condamnați la o viață în tăcere, deși unii dintre ei au avut ocazia să se integreze în viața de zi cu zi a cetățenilor cu drepturi depline.

Un stăpân (dreapta) și sclavul său, într-o piesă de teatru. Vas păstrat la Muzeul Luvru. Foto: Wikimedia

Marea majoritate a sclavilor din Atena erau barbari născuți în țări îndepărtate și care căzuseră în sclavie în diferite moduri. Erau prinși de pirați și de bandiți sau erau capturați în timpul războaielor frecvente, în care femeile și copiii erau o pradă de valoare.

Oamenii puteau fi vânduți în sclavie și de familiile lor. Herodot spune că unele orașe, precum cele ale tracilor, își vindeau copiii comercianților de sclavi, care îi duceau în marile piețe de sclavi din Efes și Bizanț, orașe situate la periferia lumii grecești, de unde ajungeau apoi în Atena.

Sclavii deveniseră atât de ieftini și erau disponibili atât de ușor, încât în ​​vremurile clasice nu era nevoie să fie crescuți de mici pe proprietățile stăpânilor.

Sclavii buni la toate

Un sclav etiopian îmblânzește un cal. Piesă expusă la Muzeul Național de Arheologie din Atena. Foto: Wikimedia

Sclavii făceau munci diverse. În Atena, de exemplu, existau sclavi publici care erau folosiți în poliție: erau faimoșii arcași sciți, un corp de armată creat în 476 î.e.n. și care avea sediul în Areopag (sediul consiliului orașului).

De asemenea, erau folosiți ca secretari, cărturari, călăi și agricultori. Sclavii lucrau în principal la ateliere: artizanii cumpărau cel puțin câte un sclav pe care îl învățau meșteșugul, cu speranța de a se retrage și de a trăi din munca sclavului.

Articolul continuă mai jos

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi zilnic pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări!

Click pentru abonare ▸

Fii fără grijă, nu facem spam.

Unii cetățeni aveau afaceri la scară mare cu această forță de muncă: tatăl oratorului Demostene deținea 32 de sclavi care făceau cuțite, iar oratorul Lisias avea 120 de sclavi în atelierul său de arme (cea mai mare companie ateniană cunoscută).

Unii stăpâni le permiteau sclavilor să lucreze singuri, obligându-i, în schimb, să plătească lunar o anumită sumă de bani. Erau numiți „cei care trăiesc afară” și modul lor de viață nu era foarte diferit de al oamenilor liberi.

Sclavii și cetățenii lucrau deseori cot la cot și primeau aceleași salarii, după cum reiese din însemnările privind cheltuielile cu lucrările publice care s-au păstrat până azi.

Existau și numeroși sclavi „de casă”. Aceștia erau încorporați în familie cu același ritual cu care era primită mireasa: erau așezați pe scaune, iar proprietarul casei arunca în ei cu smochine și cu nuci, semn de belșug.

Sclavilor li se dădeau și nume și erau îngropați în mormântul familiei. La unele petreceri se puteau distra cu întreaga familie, iar la anumite sărbători aveau zile libere și permisiunea de a mânca la aceeași masă cu stăpânii lor.

Un atenian obișnuit putea să aibă chiar și 12 sclavi: un portar, un bucătar, un pedagog (care ducea copiii la școală) și mai multe servitoare care făceau treburile casnice.

Toți aceștia erau conduși de o altă sclavă, o femeie care se remarca în fața stăpânilor săi prin moderație la mâncare, băutură, somn și relații cu bărbații.

În casă, cămăruțele femeilor erau despărțite de cele ale bărbaților printr-o ușă ținută încuiată, pentru  ca sclavii să nu se poată acupla fără permisiunea stăpânilor.

Femeie luată în sclavie ca pradă de război. Muzeul Luvru. Foto: Wikimedia

Proprietara casei avea datoria să aibă grijă de sclavii casnici.

„O sarcină vi se va părea neplăcută: dacă unul dintre sclavi se îmbolnăvește, trebuie să depuneți toate eforturile pentru a-l vindeca”, își avertizează un atenian soția, potrivit lui Xenofon.

Pentru vindecarea unui sclav era adus deseori doctorul, căci moartea însemna pierderea unei proprietăți valoroase.

Atenienii se plângeau deseori de nerușinarea și impolitețea sclavilor lor. Un bun exemplu este sclavul portar care apare într-un dialog de Platon și care-i închide ușa în nas lui Socrate.

Cum erau controlați sclavii

Sclavi lucrând în minele din Laurium. Foto: Wikimedia

Sclavii care mișcau pietrele de măcinat în mori sau cei cumpărați de stat pentru bordelurile din portul Pireu duceau o viață foarte grea. Dar cea mai rea soartă era aceea a sclavilor care lucrau în minele de argint din Laurium, întrucât trăiau în condiții mizerabile.

Acolo, în perioadele cu cea mai mare activitate, se poate să fi existat zeci de mii de sclavi, în special traci din regiunile miniere. Statul, care deținea minele, oferea concesiunea unor persoane care le exploatau ​​cu munca sclavilor.

Pentru control, regula era simplă: recompensează sclavii harnici – cu mâncare și haine mai bune, cu un tratament mai uman și cu posibilitatea de a avea pereche – și nu ezita să-i pedepsești pe cei care nu accepta de bună voie situația sau care se dovedesc inutili.

Dacă mâncau prea mult, erau înfometați; dacă furau, erau închiși; dacă încercau să fugă sau dacă leneși, erau biciuiți. Toate aceste pedepse erau menite să-l învețe pe sclav rolul său, acela de obiect animat care trebuie să îndeplinească o sarcină.

Dorul de libertate

Sclavii erau, după cum spunea Aristotel, o „proprietate animată” și, prin urmare, nu aveau drepturi legale. Atena nu îi proteja decât de moartea arbitrară.

De asemenea, sclavii puteau scăpa de stăpânii deosebit de cruzi cerându-se în audiență la templul lui Tezeu, unde implorau să fie vânduți unui proprietar mai bun. Totuși, această această opțiune era rareori folosită într-un oraș în care sclavii puteau fi găsiți ușor pe piață.

Sclavi făcând munci agricole. Foto: Wikimedia

Sclavii puteau depune mărturie în procedurile judecătorești, dar numai dacă erau schingiuiți în timpul declarațiilor – „îl leagă de o scară, îl spânzură, îl sugrumă cu biciul, îl jupoaie, îi răsucește membrele”, potrivit lui Aristofan. Se presupunea că un sclav spunea adevărul doar sub tortură.

Stăpânii le puteau acorda libertatea sclavilor lor printr-o simplă declarație în fața martorilor. De asemenea, un sclav putea să-și cumpere libertatea cu banii economisiți.

După eliberare, fostul sclav era în mod normal obligat să rămână alături de fostul său proprietar până la moartea acestuia sau să respecte anumite prevederi.

Stela funerară a lui Mnesarete, fiica lui Socrate (un nume comun în acea epocă). O tânără servitoare (stânga) se întâlnește cu stăpâna ei moartă. Foto: Wikimedia

Chiar și așa, războaiele continue și revoltele politice le ofereau posibilități de a scăpa de destinul de sclav: în caz de urgență, orașul îi putea recruta ca soldați și li se acorda libertate.

În acele momente și fuga era mai ușoară. În ultimii ani ai Războiului peloponesiac, peste 20.000 de sclavi au fugit din Atena. Mulți erau meșteri pricepuți, dar au preferat să riște totul în căutarea libertății.

Ca să știi mai mult

Fost sclav, aboliționist înflăcărat, scriitor strălucitor, redactor de ziar și orator plin de elocvență, ale cărui discursuri au aprins cauza aboliționismului, Frederick Douglass (1818–1895) a avut o viață uluitoare. Copilăria și tinerețea i-au fost dominate de abuzuri fizice, de lipsuri și tragedii, dar printr-o tărie de caracter rar întâlnită, Douglass a reușit să depășească aceste obstacole pentru a deveni un reprezentant de frunte al semenilor săi. În „Viața unui sclav american”, care reprezintă cea mai citită și mai citată dintre operele sale, Douglass oferă descrieri explicite ale propriei copilării și ale experiențelor înfiorătoare din perioada sclaviei, precum și o relatare incitantă a evadării sale dramatice din Sudul sclavagist.

Comandă cartea „Viața unui sclav american” pe Cărturești, Elefant sau Libris.


Distribuie:

Citește în continuare

Lasă un comentariu