La 16 septembrie 1976, Șavarș Karapetian ajungea la sfârșitul unui antrenament de alergare de 20 de kilometri. Pe spate, armeanul purta un rucsac care conținea 45 de kilograme de nisip.
Brusc, a auzit un zgomot puternic: un autobuz se prăbușise în Lacul Erevan. Dacă nu aveau să fie salvați rapid, pasagerii erau condamnați la moarte.
Șavarș Karapetian s-a născut în orașul armean Kirovakan (redenumit Vanadzor) în mai 1953. La acea vreme, Armenia făcea parte din Uniunea Sovietică. Șavarș era primul născut și mai avea doi frați, Kamo și Anatol.
Tânărul Karapetian a fost crescut într-un bungalou până când familia s-a mutat în capitala Armeniei, Erevan, în 1966. Tatăl său, Vladimir, visa ca fiii lui să devină sportivi, drept pentru care Șavarș a fost dat la o școală de gimnastică din Erevan.
A fost antrenat de un fost campion olimpic, Albert Azarian. Încă din adolescența lui Șavarș, Azarian și ceilalți antrenori au remarcat atât de ambiția tânărului, cât și de capacitatea sa fizică.
Dar chiar și la acea vârstă fragedă, era deja prea târziu să mai participe la marile competiții de gimnastică. Totuși, unui antrenor i-a venit ideea să-l transforme pe Karapetian într-un înotător de performanță. S-a dovedit a fi o decizie excelentă.
Karapetian s-a bucurat de succes în competițiile de juniori, dar nici înotul nu era destinat să fie sportul lui. Când avea 17 ani, i s-a spus că și-a atins limitele abilităților și a fost scos din lotul de înotători de performanță ai Armeniei.
Pentru tânărul ambițios Karapetian, această piedică a fost o lovitură grea. Dar apoi în viața sa a intrat sa un alt mentor, un antrenor numit Liparit Almasakian.
Acesta contribuise la introducerea în Armenia a înotului subacvatic ca probă de competiție. Sportul includea și o disciplină exotică, înotul cu labele.
Știind că Șavarș Karapetian era un înotător foarte bun, Almasakian s-a oferit să-l antreneze pentru înotul cu labele. Tânărul a a acceptat.
Acest tip de înot se practică purtând fie două labe, fie monolabe. Acest din urmă echipament seamănă cu o coadă de balenă. Concurenții înoată fără alte echipamente sau folosesc tuburi de respirat ori rezervoare de oxigen pe distanțele mai lungi.
În această nouă disciplină, Karapetian s-a simțit ca… peștele în apă. În ciuda faptului că este un sport acvatic, o mare parte din antrenament avea loc pe uscat.
Antrenamentul de forță era cheia succesului, iar Karapetian alerga până la 25 de kilometri în fiecare zi, purtând un rucsac plin cu nisip.
Almasakian a venit cu câteva metode de antrenament „diabolice”. A prins scânduri de lemn pe clăparii de schi și l-a pus pe Karapetian să alerge purtând încălțămintea excentrică. Uneori, antrenorul îi punea pe Karapetian să alerge pe pante abrupte în timp ce își căra în spate un coleg.
O parte esențială a pregătirii lui Karapetian era să învețe să reziste sub apă cât mai mult timp, fără să respire. Aceasta a fost o abilitate care avea să-i servească foarte bine sportivului într-un mod neașteptat, după cum vom vedea.
Antrenamentul neconvențional, oricât de ciudat ar fi fost, a dat roade. Succesul pentru Karapetian în noul său sport a venit la Campionatul European din 1972, desfășurat în acel an la Moscova.
Acum în vârstă de 19 ani, super-pregătitul Karapetian și-a spulberat concurența și a obținut aurul în cursele de 50 și 100 de metri. „Atletul subacvatic”, o publicație sovietică, afirma următoarele:
„Putem spune cu certitudine că îl vom vedea pe acest tânăr atlet din Armenia la multe alte campionate importante.”
Iar Karapetian avea să domine sportul în anii următori. A depășit record mondial după record mondial și, în cele din urmă, a acumulat opt medalii de aur.
În 1976, însă, Karapetian a fost lăsat în mod inexplicabil în afara lotului național sovietic pentru viitorul campionat mondial de înot cu labele, primul organizat vreodată.
La numai 23 de ani, părea că înotătorul din Armenia se afla la apogeul puterii, cu potențialul de a realiza mult mai mult în lumea sportului. Antrenorii nu au explicat niciodată de ce l-au abandonat brusc.
În orice caz, decizia ne aduce înapoi la acea zi de septembrie a anului 1976, când Karpetian alerga pe malul lacului Erevan. Karpetian se apropia de sfârșitul unui antrenament istovitor când un troleibuz s-a prăbușit de pe un pod în lac.
Dându-și seama de drama care se desfășura în fața lui, a fugit la malul lacului, s-a dezbrăcat și, fără să se gândească prea mult, a sărit în apă. Fratele său Kamo, care alergase cu el, a sărit și el în apă.
Autobuzul aglomerat, care avea o capacitate de până la 92 de pasageri, căzuse la aproximativ 25 de metri de mal, în apa care avea o adâncime de circa 9 metri.
Karpetian s-a scufundat în apa tulbure, cu vizibilitate minimă din cauza mâlului care fusese deranjat. I-a spus lui Kamo să rămână la suprafață.
Înotând în jurul autobuzului, Karpetian a găsit fereastra din spate și, cu o lovitură puternică, a spulberat-o, tăindu-se. Fără să se gândească la propria siguranță, a intrat în autobuz căutând supraviețuitori.
A găsit unul și l-a tras la suprafață. Între timp, se apropiaseră câțiva oameni cu bărci, iar Kamo l-a ajutat pe supraviețuitor să urce într-una dintre ele.
În mod incredibil, Karpetian s-a scufundat de aproximativ 30 de ori, timp în care a salvat viețile a 20 de oameni. Unii dintre cei pe care i-a scos la suprafață au murit.
A continuat să se scufunde în lac timp de 20 de minute. În cele din urmă, oamenii de pe mal l-au convins să se oprească. Nimeni nu putea rămâne în viață atât de mult timp fără oxigen.
La câțiva ani de la accident, supraviețuitoarea Janna Avetisian, care la momentul tragediei avea 17 ani, a vorbit cu un reporter rus.
„Am realizat că mor și mi-am amintit de mama, tatăl, frații și surorile mele. Nu am văzut cine m-a salvat pentru că m-a ținut din spate când m-a târât în sus. Dar îmi amintesc bine mâna lui – o mână puternică, musculoasă. Simțeam că sunt trasă de undeva și apoi am leșinat din nou”, a spus ea.
La acea vreme, Karapetian nu a primit nicio recunoaștere pentru eroismul său. Pe atunci, sovieticii au preferat să nu menționeze că a avut loc un asemenea accident.
Deși și-a continuat cariera sportivă, câștigând mai multe medalii, apa rece a avut un efect profund asupra sănătății lui Karapetian, care nu a mai fost niciodată același din punct de vedere fizic.
Au trecut șase ani până când un articol dintr-un ziar național rus a prezentat lumii gestul incredibil și curajos al lui Karapetian.
În mod bizar, Karapetian s-a bucurat de o oarecare faimă în 2014, când s-a numărat printre cei selectați să poarte torța olimpică la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Soci.
În timp ce o ducea spre Kremlin, flacăra s-a stins. Mereu cu prezență de spirit, Karapetian i-a cerut unui spectator să aprindă focul cu bricheta.
Știrea a făcut înconjurul lumii, Karapetian dând dat dovadă de simțul umorului. A declarat pentru site-ul Grantland:
„Am fost ales să port flacăra olimpică la Kremlin. Au avut încredere să lucreze cu un armean și s-a stins flacăra.”
Astăzi, acest om ieșit din comun trăiește la Moscova, unde are un mic atelier de reparat încălțăminte și câteva magazine și cafenele.
