7 standarde de frumusețe incredibile observate de-a lungul istoriei

Omenirea pare a fi fost mereu preocupată de frumusețe. Să ai părul, unghiile, machiajul și forma corpului potrivite și chiar și dinții perfecți – toate acestea par preocupări moderne. Totuși, ele erau la fel de importante pentru oamenii din trecut ca pentru noi, cei de azi.

Deși dorința de a arăta bine a rămas constantă de-a lungul secolelor, moda s-a schimbat. S-au schimbat astfel și modalitățile de a dobândi imaginea perfectă. Pentru a ilustra similitudinile și diferențele dintre standardele de frumusețe de ieri și cele de azi, iată câteva exemple despre ce însemna să fii la modă în diverse perioade istorice.

Vei descoperi că unele dintre aceste standarde de frumusețe erau o amenințare la adresa sănătății.

1

Smulsul părului de pe cap

standarde de frumusețe
Portretul reginei Isabella a Portugaliei, realizat de Rogier Van Der Weyden. Foto: Wikimedia

În Evul Mediu, frumusețea era dată de o figură simplă, care era obținută în parte prin purtarea părului pe spate și ascunderea lui sub o glugă sau un văl, ceea ce era conform și cu morala Bisericii.

Un plus de frumusețe era conferit de fruntea înaltă, însă nu toate femeile dețineau așa ceva în mod natural. Astfel, unele doamne medievale își ridicau linia părului în mod artificial.

Deși Biserica dorea ca femeile să aibă părul acoperit, nu era de dorit ca enoriașele să îl îndepărteze cu bună știință de dragul modei.

Preoții care vedeau semne de îndepărtare a părului facial le ofereau acestor doamne „lascive” o predică despre păcatul de moarte al vanității. Trecând peste dezaprobarea ecleziastică, metoda cea mai simplă și comună era smulgerea părului nedorit.

Pensete făcute din cupru, bronz și argint erau componente standard ale truselor de frumusețe medievale. Totuși, dacă o femeie dorea să îndepărteze mult păr, smulgerea se dovedea o procedură dureroasă și dificlă.

Așa că, la fel ca în ziua de azi, doamnele au început să folosească creme depilatoare. Unele dintre cremele pentru îndepărtarea părului erau bazate pe plante și păreau inofensive.

De asemenea, unele femei foloseau suc de pătrunjel, clei de iederă, lapte de scaiete amestecat cu ulei și ulei de alune, despre care se spunea că opresc creșterea părului. Recomandările pentru aplicare pe linia părului includeau frecarea pe zona dorită sau legarea cu un bandaj.

Alte amestecuri erau și mai greu de digerat pentru gusturile moderne. Cartea „Curiosa Arcana”, publicată în 1711 de doctorul Lemury, conținea câteva sugestii de amestecuri pentru epilare.

O rețetă presupunea măcinarea cojilor de ouă și fierberea acestora pentru a obține o pastă. Amestecul obținut trebuia întins pe linia părului. Un alt amestec consemnat de Lemury consta în excremente de pisică puse în oțet.

Pentru rezultate optime, Lemury recomanda folosirea de excremente de pisică întărite, care trebuiau măcinate până se obținea o pudră, care era amestecată cu oțet și abia apoi aplicată.

2

Lipsa sprâncenelor

standarde de frumusețe
„Portretul unei doamne”, realizat în 1460 de Rogier van der Weyden. Foto: Wikimedia

Pentru a obține o „față simplă și deschisă”, doamnele din Evul Mediu și din perioada modernă timpurie își îndepărtau sprâncenele și chiar și genele.

Totuși, până în secolul IX, pendulul modei trecuse de partea cealaltă. Acum doamnele voiau gene lungi și dese. Cărțile și revistele au început să publice ponturi folositoare pentru a le ajuta pe cele care voiau să-și lungească genele.

O sugestie era tăierea vârfului genelor pentru a încuraja creșterea. Altele prescriau spălarea ochilor cu apă cu frunze de nuc. Din păcate, aceste metode nu au oferit genele groase și seducătoare pe care și le doreau doamnele. Așa că s-a trecut la metode mai extreme.

În 1882, un ziar parizian relata cum niște femei din capitala franceză încercau să implanteze gene. Genele erau aplicate pe pleoapă cu un ac. În ciuda durerii și a succesului îndoielnic, procedura a fost relatată și de presa scoțiană, în 1899.

Unele femei au încercat să-și lipească genele cu lipici, fără succes. Apoi, la începutul secolului XX, s-au inventat genele false.

Pe 2 noiembrie 1902, Karl Nessler a patentat noua invenție. În loc să fie aplicate individual, genele erau cusute pe un material și lipite de pleoapă.

3

Moda sprâncenelor: Rase complet, unite și vopsite

standarde de frumusețe
Portret antic al unei femei „sprâncenate”, din zona Mediteranei. Foto: Wikimedia

Moda privind sprâncenele a variat în funcție de timp și loc. Doamnele din Grecia antică preferau sprâncenele unite, ca o culme a frumuseții și a stilului.

Dacă nu le puteau crește natural, ele își lipeau sprâncene făcute din păr de capră. În Europa, până în secolul XVIII, aspectul lipsit de sprâncene era în vogă. Dar moda s-a schimbat brusc și sprâncenele „s-au întors”.

Sprâncenele au fost destul de conservatoare în vest, în ceea privește culorile și formele. Totuși, recent, sprâncenele colorate au devenit populare, într-o varietate de stiluri diferite.

Dar aceasta nu este o invenție a timpurilor moderne. Sprâncenele colorate și stilizate în diferite feluri au fost o tradiție practicată în China antică.

În China, în secolele II și III, sprâncenele verzi și albastre au devenit la modă, cel puțin în cercurile regale. Se spune că împăratul statului Wei le cerea consoartelor sale să-și vopsească sprâncenele în albastru.

Această culoare, cunoscută și ca quingdai, era extrem de scumpă. Au existat cel puțin zece stiluri pentru forma sprâncenelor, care variau de la scurt și bont la lung și elegant.

Împăratul Wu prefera ca sprâncenele doamnelor sale să fie lungi și drepte, cu vârfuri ascuțite precum cozile moliilor. Acest stil s-a numit stilul Molia Nemuritoare și a rămas popular ca standard de frumusețe până la dinastia Tang.

4

Legarea picioarelor: Ruperea oaselor

standarde de frumusețe
Bandajarea picioarelor a fost una dintre cele mai cumplite mode. Foto: Getty Images

O altă modă chineză bizară (care astăzi ar avea puține șanse de priză la public) a fost legarea picioarelor. Această practică a început undeva între anii 618 și 960, în perioada dinastiei Tang. A crescut rapid în popularitate și a ajuns la apogeu în timpul dinastiei Song din 960-1927.

Se crede că moda a început cu o dansatoare a curții numită Yao Niang. Aceasta își bandaja picioarele ca să pară mici și elegante. Moda s-a răspândit repede printre fiicele și soțiile aristocraților. În timp, ea a cuprins până și clasele de mijloc și cele de jos.

Ideal era ca picioarele unei fete să fie legate cât timp oasele erau încă maleabile. Aceasta se întâmpla la vârsta de cinci-șapte ani.

Picioarele erau mai întâi scufundate în apă caldă, pentru a le relaxa. Ele erau apoi legate folosind bandaje de bumbac. Între timp, bandajul împingea vârful piciorului către călcâi.

Rezultatul era de forma unei semiluni, care trebuia legată mereu pentru tot restul vieții femeii. O femeie cu picioarele bandajate nu putea să se miște normal, făcea doar pași mici, legănați.

Papucii purtați de doamnele cu picioarele legate, considerate cele mai frumoase femei, se numeau papuci Lotus. Acestea erau bucăți de material care aveau forma unei flori de lotus.

Floarea de lotus era unul dintre simbolurile frumuseții pentru chinezi. Papucii Lotus care au supraviețuit ne arată că mărimea medie a piciorului după bandajare era undeva între 13 și 14 centimetri lungime.

Aceasta înseamnă că era cu puțin mai mare de mărimea ideală de 7.6 centimetri. Pantofii erau frumoși și eleganți, însă doar femeile încălțate erau considerate frumoase; picioarele bandajate și desculțe erau văzute considerate hidoase.

Bandajarea picioarelor avea consecințe serioase pentru sănătate, pentru că unghiile netăiate puteau crește în carne, cauzând infecții. În unele cazuri, degetele necrozau și cădeau din cauza blocării circulației sângelui.

De asemenea, picioarele bandajate cauzau probleme la șold și la coloana vertebrală. Abia în 1928 guvernul Chinei a declarat bandajarea picioarelor ca fiind dăunătoare femeii, însă practica nu a fost interzisă de-a dreptul până în 1949.

5

Unghii lungi, ținute în teci de metal

standarde de frumusețe
Împărăteasa Cixi (1835-1908) cu unghii lungi la degetele inelar și mic. Fiecare unghie lungă era ținută într-o teacă de metal prețios. Foto: Flickr

Alături de egipteni, chinezii au fost una dintre primele culturi care au perfecționat „arta unghiilor”. Oja chinezească era colorată cu vopsele vegetale și flori.

Acestea erau amestecat cu albuș de ou, miere de albine și gumă arabică, care avea rolul de a fixa culoarea. Începând cu aproximativ 600 î.e.n. auriul și argintiul erau culorile preferate.

Până în secolul XV, sub dinastia Ming, nuanțele preferate includeau roșu și negru. Aceasta era culoarea casei imperiale la putere și era adeseori decorată cu praf de aur.

Un alt avantaj al ojei chinezești era că proteja unghiile. Proprietățile întăritoare ale amestecului s-au dovedit folositoare fiindcă unghiile excesiv de lungi erau populare printre clasele de sus.

Acest lucru s-a întâmplat începând cu dinastia Ming. Unghiile puteau să ajungă până la 20-25 de centimetri lungime până la instalarea dinastiei Qing, care a domnit din secolul XVII până în secolul XX.

Moda creșterii excesive a unghiilor era un simbol al statutului. Era imposibil să ai astfel de unghii și să faci muncă manuală. Din nefericire, purtarea unor unghii atât de lungi însemna că nu puteai face mare lucru.

Ar fi fost, fără îndoială, periculos să încerci să te ocupi de igiena intimă. Așadar, toți cei cu unghii atât de lungi se baza pe servitori să-i spele, să-i îmbrace și să-i hrănească.

Pentru a scăpa de inconvenientul unor unghii lungi, femeile Manchu din dinastia Qing au început să lase să crească doar câte o unghie, cel mult două la mâini.

Aceste unghii aveau forme elegante și din secolul XIX erau adeseori protejate cu teci pentru unghii. Acestea erau făcute din aur sau argint și împodobite cu bijuterii.

6

Dinți în nuanțe stridente: Negri sau albi

standarde de frumusețe
Onaguro, practica japoneză a înnegririi dinților. Foto: Pinterest

Moda privitoare la dinți a trecut dintr-o extremă în alta. Astăzi este preferat un zâmbet strălucitor de alb, dar în trecut era acceptabil și chiar atrăgător să ai dinții negri, în anumite culturi.

Pentru cei din Roma antică, un zâmbet strălucitor era nemaipomenit. Totuși, dacă dinții aveau o tentă gălbuie, puteai să-i albești. „Egnatius, pentru că are dinții albi ca zăpada, zâmbește mereu”, mormăia Catullus, referindu-se la o cunoștință din Spania.

„Faptul că dinții tăi sunt atât de lustruiți”, continua poetul, „arată cu atât mai mult că ești plin de pișat”. Această remarcă veninoasă era o referință la faptul că, la fel ca mulți alți romani, Egnatius își albea dinții cu urină.

Romanii știau că amoniacul din urină era bun la îndepărtat petele. În altă parte a globului și câteva secole mai târziu, Japonia avea o viziune diferită a lucrurilor. Până în secolul XIX, practicarea onaguro, tradiția de a vopsi dinții negri, era larg răspândită în aristocrația japoneză.

Când ajungeau la majorat, fetele din clasa de sus își înnegreau dinții cu un amestec numit pudră de fushiko. Acest amestec era făcut din fistic măcinat, oțet și fier. Rezultatul era un lac negru și strălucitor care îmbrăca dinții. Japonezii considerau acest lucru foarte atrăgător.

Dinții negri erau în vogă și în Anglia elisabetană. Numărul crescut de mâncăruri disponibile datorită comerțului a introdus zahărul în societatea elisabetană. Și cât de mult le plăcea!

Banchetele cu zahăr au devenit distracția favorită a elitei. Un efect colateral nefericit al acestei pasiuni au fost cariile dentare.

Totuși, deoarece numai cei foarte bogați își permiteau zahăr, dinții înnegriți au devenit o cale de a-ți etala statutul. Unii oameni cu dinți perfect sănătoși și-i înnegreau artificial ca să pară că își permiteau să mănânce zahăr zilnic.

7

O înfățișare palidă și interesantă

standarde de frumusețe
Maria Gunning, Contesă de Coventry, portret de Hugh Douglas Hamilton. Foto: Wikimedia

Până la începutul secolului XX, pielea palidă era foarte râvnită de doamnele europene de vază. Pielea albă era un simbol al statutului înalt; spunea lumii că nu trebuie să muncești în aer liber. În schimb, puteai să stai în casă și să-i lași pe alții să facă munca grea pentru tine.

Faptul că te fereai de soare nu dădea întotdeauna pielii destulă transparență. Astfel, dacă tonul pielii unei doamne nu era îndeajuns de palid, femeia căuta un remediu. De exemplu, unele au recurs la lipitori care să le golească de sânge și să obțină acel aspect „palid și interesant”.

Totuși, majoritatea doamnelor la modă foloseau vopsea, pe care și-o întindeau pe față, gât și decolteu, ca să obțină luciul de alabastru dorit.

Marca Ceruse era cea mai comună vopsea pentru față. Conferea o albețe de alabastru pielii și ascundea erupțiile cutanate. Această proprietate era motivul pentru care însăși regina Elisabeta I a folosit Ceruse. O erupție de pojar din 1562 îi lăsase urme pe ten.

Totuși, Ceruse era și foarte toxică, plumbul din amestec măcina pielea și cauza erupții care pătau fața. Prin urmare, doamnele foloseau și mai multă vopsea de față ca să acopere imperfecțiunile. Folosirea excesivă le putea costa chiar viața.

O frumusețe a societății britanice, Maria Gunning, contesă de Coventry, a murit la doar 27 de ani din cauza pasiunii ei pentru cosmetice. Nu a vrut să renunțe la vopseaua de față, în ciuda dezaprobării soțului ei.

A murit pe 30 Septembrie, 1760, din cauza otrăvirii sângelui, care a fost provocată de folosirea excesivă de amestecuri toxice.

În ciuda pericolelor, Ceruse a mai fost folosit câteva secole. Vraja pielii palide a fost spulberată în anii 1920, cel puțin pentru o vreme. Ani mai târziu, Coco Channel introducea o nouă modă: pielea bronzată.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu