În cartea „90 de grade nord”, istoricul Fergus Fleming l-a numit pe aventurierul american Robert Peary „cel mai impulsiv, cel mai de succes și cel mai neplăcut om din analele explorării polare”.

Peary este, cu siguranță, una dintre cele mai controversate figuri din istoria cuceririi Arcticii: în aprilie 1909 și-a revendicat meritul de a fi fost primul om care a ajuns la Polul Nord geografic, o afirmație care nu a fost acceptată de mulți și care rămâne controversată până în prezent.

Pentru mulți, Roald Amundsen a fost primul, deoarece a reușit să demonstreze, cu dovezi științifice clare, că a ajuns la cel mai nordic punct al Pământului în 1926.

Peary a fost defavorizat de lipsa unor măsurători precise și de unele date inconsecvente din jurnalele sale de bord, iar societățile geografice au fost împărțite în a-i acorda creditul pe care îl revendica. Dar, până la sfârșitul vieții sale, Peary a rămas convins că el a fost primul cuceritor al Arcticii.

Frontiera înghețată

De-a lungul istoriei, Arctica a stimulat imaginația omenirii cu un amestec de curiozitate, respect și teamă. Reprezenta una dintre frontierele lumii cunoscute, un loc neiertător și necunoscut în care prindeau viață tot felul de mituri.

Doar o mână de comunități ajunseseră să se stabilească în regiunile cele mai îndepărtate ale polului, cum ar fi scandinavii, băștinașii din America de Nord și câțiva vânători și comercianți ruși. Însă doar avansul instrumentelor de explorare și al tehnicilor de supraviețuire a făcut ca ideea de a ajunge în punctul exact al Polului Nord să devină fezabilă, cândva în secolul al XIX-lea.

Robert Edwin Peary s-a născut la 6 mai 1856 în Cresson, Pennsylvania, și și-a clădit o carieră în marina americană cu ajutorul cunoștințelor sale de inginerie și cartografie.

Activitatea lui s-a concentrat pe cartografierea noilor rute, atât terestre cât și maritime, cu un accent deosebit pe deschiderea rutelor comerciale. Cu toate acestea, Peary avea un interes personal pentru geografie și, în special, pentru frontiera neiertătoare reprezentată de Arctica: la vârsta de 30 de ani, a decis să încerce să devină primul om care să o cucerească.

Nu s-a grăbit. Timp de peste 20 de ani, a alternat activitatea de inginer cu explorarea posibilelor rute și mijloace de a ajunge la Polul Nord. Într-una dintre călătoriile sale profesionale a fost însărcinat cu cartografierea posibilelor rute pentru un canal prin Nicaragua.

L-a cunoscut atunci pe Matthew Henson, un negru care se îmbarcase pentru a scăpa de violența rasială și care avea să devină mâna lui dreaptă în călătoriile sale de explorare.

Robert Peary și cucerirea Arcticii

Peary a depus un mare efort pentru a se pregăti pentru asaltul său asupra Arcticii. A trăit mai bine de un an cu inuiții, de la care a învățat cum să se deplaseze cu sania trasă de câini, cum să vâneze, cum să își confecționeze haine din blănuri și, mai ales, cum să construiască igluuri.

Acest lucru i-a permis, pe de o parte, să renunțe la corturi și, pe de altă parte, să depoziteze provizii în diferite puncte de pe drum. Scopul era de a ușura echipamentul expediției și de a obține o mai mare autosuficiență.

În cele din urmă, după zece ani de expediții de recunoaștere, în februarie 1909 a pornit la cucerirea finală a Polului Nord, plecând de pe Insula Ellesmere, vecina canadiană a Groenlandei. În prealabil, a trimis mai multe echipe de sprijin pentru a stabili tabere pe drum; i-a luat cu el doar pe Matthew Henson și patru inuiți.

Din echipa sa nu făcea parte niciun expert în navigație, ceea ce s-a dovedit a fi o greșeală.

După o călătorie de aproape 40 de zile, la 6 aprilie au ajuns la ceea ce credeau că este Polul Nord geografic. Spre dezamăgirea lui Peary, nu el, ci Henson, cel care a fost în fruntea misiunii de recunoaștere a terenului, a fost primul care a pus piciorul acolo:

„Cred că sunt primul om care s-a așezat în vârful lumii”, a spus Henson.

Aceasta a fost o lovitură fatală pentru relația sa cu Peary, care „s-a enervat foarte tare… nu a spus nimic, dar se vedea”: la întoarcerea din călătorie, nu i s-a acordat nicio recunoaștere, iar rolul său a fost ignorat în cărțile pe care exploratorul le-a scris despre isprăvile sale. Asta, până când Henson a decis să-și scrie propria cronică, în 1955, „Un explorator negru la Popul Nord”.

Peary a sperat că la întoarcere îl așteptau gloria și onorurile, dar realitatea a fost cu totul alta.

Marea controversă

La întoarcerea acasă, pe Peary îl aștepta o primă dezamăgire: Frederick Cook, un explorator care îl însoțise în unele dintre expedițiile de recunoaștere cu ani în urmă, a susținut că a ajuns la pol cu puțin timp înaintea lui Peary.

Acest lucru a dus la o dispută lungă și acerbă între cei doi foști tovarăși. Inițial, balanța a înclinat în favoarea lui Peary, deoarece Cook, spre deosebire de el, nu a furnizat dovezi care să certifice poziția pe care o atinsese.

Dar și expediția lui Peary a fost curând pusă sub semnul îndoielii. În opinia multor membri ai societăților geografice, înregistrările sale nu dovedeau în mod concludent că a ajuns la 90 de grade nord, iar unele date erau chiar contradictorii.

În special, s-a subliniat că distanțele parcurse într-o zi erau improbabile într-o sanie trasă de câini și că în echipă nu se afla nimeni suficient de priceput la navigație pentru a se asigura că măsurătorile de poziție erau corecte.

Taberele au fost împărțite în ceea ce privește recunoașterea lui Peary ca fiind un cuceritor al Arcticii: în cele din urmă, Societatea Națională de Geografie și Congresul Statelor Unite i-au validat afirmația, în timp ce alte societăți l-au creditat doar cu faptul că a ajuns „mai la nord” decât oricine altcineva.

Dezbaterea nu a fost niciodată închisă: cea mai clară concluzie la care s-a putut ajunge, pe baza dovezilor furnizate, a fost că, dacă nu a ajuns în punctul exact, s-a apropiat foarte mult, la mai puțin de zece kilometri.

Peary a murit la 20 februarie 1920, după un deceniu dulce-amărui în care, deși presupusa sa ispravă a rămas subiect de dispută, nu au lipsit recunoașterile din partea a numeroase asociații geografice și militare pentru meritele sale ca explorator.

Nu a apucat să-l vadă pe Roald Amundsen cucerind Polul Nord în 1926, de data aceasta aducând dovezi irefutabile, norvegianul fiind cu siguranță conștient de dezamăgirile lui Cook și Peary.