Într-un timp îndepărtat, când viața pe Pământ era dominată de microbi, natura s-a dovedit a fi un arhitect surprinzător al energiei nucleare. În mai 1972, un fizician al unei uzine de procesare nucleară din Pierrelatte, Franța, a făcut o descoperire uluitoare.

Investigând mostre de uraniu, a observat o anomalie ce avea să rescrie istoria înțelegerii umane asupra proceselor nucleare naturale.

În mod obișnuit, uraniul conține trei izotopi: uraniu 238, uraniu 234 și cel mai apreciat, uraniu 235, care reprezintă aproximativ 0,72% din zăcămintele naturale și este dorit pentru potențialul său de a susține reacții nucleare.

Totuși, în zăcămintele din Oklo, Gabon, izotopul 235 a fost regăsit în concentrații de 0,717%, un procentaj așa mic, dar suficient de ciudat pentru a stârni curiozitatea savanților. Mai mult, alte locații din zona conțineau și mai puțin din acest izotop, sporind misterul și fascinația.

La debutul investigațiilor, s-a presupus că forțe externe ar fi cauzat acea reacție nucleară susținută. Totuși, cercetări ulterioare au arătat că uraniul a trecut de fapt printr-un proces natural de fisiune acum mai bine de 2 miliarde de ani.

Documentele US Geological Survey explică cum inițial se credea că deficitul de uraniu 235 la Oklo ar putea fi rezultatul fie al fracționării izotopice, fie al unei reacții naturale în lanț.

Funcționarea acelui reactor natural a fost direct legată de abundența mult mai mare a uraniului 235 în trecut și de condițiile unice ce permiteau o baie de apă subterană, asemenea tehnologiei moderne folosită în reactoarele care încetinesc neutronii.

Apa care se evapora ducea la întreruperea reacțiilor de fisiune până la răcire, când ciclul se repeta. După mii de ani, această primă instalație nucleară a naturii s-a oprit treptat, închizând un fascinant capitol preistoric.