Aktion T4, programul nazist care a măcelărit 300.000 de oameni cu dizabilități

Un excurs în istoria programului Aktion T4, inițiativa nazistă de eutanasiere prin care au fost omorâți 300.000 de oameni cu dizabilități.

Atât înainte, cât și în timpul Holocaustului, autoritățile naziste au pus în aplicare un program masiv, însă mai puțin cunoscut. Denumit Aktion T4, acest program presupunea exterminarea în masă a celor mai vulnerabili oameni aflați sub controlul naziștilor: persoanele cu dizabilități.

Programul a început ca o inițiativă de eutanasiere care elimina copiii cu dizabilități considerați inapți pentru viață. În timp, programul s-a extins și a cuprins adulții cu dizabilități și pe cei vârstnici.

Programul a luat sfârșit în 1941, în mijlocul protestelor proferate de la mai multe niveluri ale societății germane. Însă mașinăria de exterminare în masă pe care a dezvoltat-o acest program nu a rămas în repaus pentru prea mult timp, potrivit Enciclopediei Britannica și AllThatIsInteresting.

Aktion T4

Această fotografie, realizată de SS, înfățișează mai mulți băieți cu sindromul Down, care sunt internați la sanatoriul Heilanstalt Schonbrunn de lângă lagărul de concentrare Dachau, pe 16 februarie 1934. Copii precum aceștia aveau să fie în curând victimele programului de eutanasiere Aktion T4

Aceste victime (aproximativ 300.000) i-au ajutat pe naziști să rafineze metodele pe care aveau să le folosească pentru punerea în aplicare a Holocaustului.

„Repetiția” pentru Soluția Finală nu avea niciun nume oficial și era cunoscută în Germania numai după adresa la care programul își avea sediul: 4 Tiergartenstrase, Berlin. Astfel s-a născut denumirea de „Aktion T4”.

Rădăcinile programului Aktion T4

Aktion T4

Acest poster din 1934, referitor la eugenie, ilustrează ceea ce naziștii credeau că reprezintă pericolele de a le permite celor nedoriți din punct de vedere genetic să trăiască, să se reproducă și să fie responsabili de o parte mai mare din fondul genetic decât persoanele „potrivite” din punct de vedere genetic

Baza ideologică a programului Aktion T4 era prezentă în gândirea nazistă încă de la începuturile partidului. Liderii naziști predicau de mult timp evanghelia eugeniei, cerând aplicarea unui control științific asupra fondului genetic al Germaniei, în scopul de a-l îmbunătăți prin acțiuni ale statului.

În cartea „Mein Kampf”, însuși Adolf Hitler expusese ideea nazistă de „igienă rasială”, scriind că „Germania trebuie să se asigure că numai cei sănătoși au copii”, folosind pentru aceasta „mijloace medicale moderne”. Naziștii credeau că astfel vor obține cetățeni potriviți pentru forța de muncă, armată și celelalte domenii, eliminându-i pe cei nedoriți.

De îndată ce naziștii au ajuns la putere în 1933, au implementat legi care introduceau sterilizarea pentru persoanele cu dizabilități fizice și psihice. Nu era nevoie de prea multe ca să devii o victimă a acestui program.

Cele mai multe victime au fost sterilizate din cauza diagnosticului vag de „slăbiciune mentală”. Alte persoane sterilizate au fost cele care sufereau de orbire, surzenie, epilepsie și alcoolism.

În total, naziștii au sterilizat cu forța aproximativ 400.000 de persoane. Însă odată cu începutul războiului în 1939, planurile naziștilor legate de cei cu dizabilități au devenit și mai sinistre.

Cazul-test

Aktion T4

Doctorul Karl Brandt

La începutul anului 1939, la biroul Cancelariei Partidului Nazist a ajuns o scrisoare ciudată. Aceasta îi aparținea loialistului nazist Richard Kretschmar. Acesta încerca să-l contacteze direct pe Hitler, în speranța de a obține permisiunea de a-și eutanasia propriul fiu, Gerhard.

Copilul se născuse de câteva luni și suferea de dizabilități fizice și mentale grave și incurabile, inclusiv de lipsa unor membre, orbire și convulsii (rapoartele medicale originale s-au pierdut și mărturiile martorilor variază).

Kretschmar l-a rugat pe Hitler să-i permită să-l extermine pe acest „monstru”. Hitler și-a trimis propriul său doctor, Karl Brandt, ca să investigheze acest caz.

După consultație, Brandt a hotărât că diagnosticul fusese corect, că sugarul era un „idiot” și că nu exista vreo speranță de îmbunătățire a stării sale.

Astfel, Gerhard a fost ucis cu injecția letală pe 25 iulie 1939. Pe certificatul său de deces, cauza morții era consemnată ca fiind „slăbiciunea inimii”.

Acum că gheața fusese spartă, Hitler și compania au pus imediat în mișcare un plan care avea ca scop exterminarea en masse a persoanelor cu dizabilități fizice și psihice din Germania.

Se naște Aktion T4

Aktion T4

O scrisoare care autorizează programul de eutanasiere, semnată de Adolf Hitler și datată 1 septembrie 1939. Hitler a făcut întreaga lume atentă la un alt eveniment: în aceeași zi a declanșat Al Doilea Război Mondial

Isoricii britanici Laurence Rees și Ian Kershaw au susținut că răspândirea rapidă a programului Aktion T4 era tipică pentru natura haotică a guvernării lui Hitler. Istoricii spun că era de ajuns ca Hitler să vorbească despre ceva la modul general pentru ca vreun subordonat ambițios să pună la cale un întreg program răsărit din nimic.

Expansiunea bruscă a programului Aktion T4 pare să exemplifice această observație. La trei săptămâni după uciderea lui Gerahrd Kretschmar, se înființase o întreagă birocrație care trimitea documente către doctorii și moașele din întreaga Germanie.

Hitler autorizase crearea Comitetului Reichului pentru Înregistrarea Științifică a Bolilor Ereditare și Congenitale. Comitetul era condus, printre alții, de Brandt și Philipp Bouhler, șeful cancelariei naziste. Acești oameni au pus pe picioare un sistem letal.

Aktion T4

Philipp Bouhler

În cazul fiecărei nașteri, un oficial era obligat să completeze un formular care includea o secțiune pentru a descrie defectele fizice sau de orice altă natură de care suferea copilul. Apoi, trei doctori revizuiau formularul (fără ca vreunul dintre ei să examineze pacientul) și îl însemnau cu o cruce dacă erau de părere că copilul trebuia ucis.

Două cruci din trei posibile erau de ajuns pentru ca acel copil să fie luat de acasă sub pretextul că i se va oferi îngrijire medicală și apoi să fie ucis. Aktion T4 se născuse.

Nu ar fi greșit să ne imaginăm că Al Treilea Reich dezvoltase peste noapte un astfel de program de crimă în masă.  Însă este mai probabil faptul că ideea plutea în aer de ceva timp, înainte ca primul copil să fie ucis.

Aktion T4

Philipp Bouhler îi strânge mâna lui Adolf Hitler la întoarcerea celui din în urmă în Berlin, după ce participase la Conferința de la Munchen, la 1 octombrie 1938

În privat, Hitler și alți naziști din eșalonul de la vârf se plângeau că America și Marea Britanie (care aveau în vigoare legi privind eugenia) se aflau cu mult în fața Germaniei în ceea ce privea eforturile de a-i îndepărta prin eutanasiere pe cei nedoriți.

Se estimează că, pe la mijlocul anilor ’30, Hitler le-a spus subordonaților săi că prefera ca persoanele cu dizabilități să fie ucise și nu sterilizate, adăugând că „o astfel de problemă ar putea fi mult mai ușor rezolvată pe timp de război”.

Și acum că Al Doilea Război Mondial se apropia, timpul de a ucide venise.

Metodele programului Aktion T4

Aktion T4

Richard Jenne, unul dintre copiii uciși în complexul de eutanasiere Kaufbeuren – Irsee. Mai 1945

Fie că uciderea lui Gerhard Kretschmar făcea parte dintr-un plan mai vast sau nu, a urmat o operațiune masivă, așa cum lumea nu mai văzuse până atunci.

Până în vara anului 1939, sute de sugari și de copii din întreaga Germanie fuseseră luați din casele lor și din instituțiile de sănătate și fuseseră transportați într-unul dintre următoarele 6 locuri: Benburg, Brandenburg, Grafeneck, Hadamar, Hartheim și Sonnenstein.

Aici se aflau azile funcționale, așa că nu era nimic neobișnuit dacă soseau pacienți noi, care erau cazați la început în pavilioane securizate.
Odată ajunși acolo, copiilor li se administrau de obicei doze letale de luminal sau morfină.

Însă uneori metoda de exterminare nu era atât de blândă.

Aktion T4

Doctorul Hermann Pfannmuller este judecat pentru crimele sale legate de eutanasiere, în Munchen. 1949

Un doctor pe nume Hermann Pfannmuller folosea ca metodă înfometarea copiilor, până când aceștia mureau. Potrivit doctorului, aceasta era o metodă mai naturală și mai liniștită de a muri decât folosirea unei injecții cu substanțe chimice care opreau inima.

În 1940, când instituția pe care o conducea în Polonia a fost vizitată de către membri ai presei germane, Pfannmuller a ridicat un copil înfometat deasupra capului și a afirmat: „Acesta mai rezistă încă două sau trei zile!”

„Încă am în fața ochilor imaginea limpede a acestui bărbat gras rânjind și ținând în mâna lui cărnoasă scheletul jalnic, înconjurat de alți copii care mureau de foame”, avea să-și amintească mai târziu un observator care participase la acea vizită.

În cadrul aceleiași vizite, doctorul Pfannmuller s-a plâns de articolele negative din presa „agitatorilor străini și a anumitor domni din Elveția.” Se referea la Crucea Roșie, care încerca să-i inspecteze spitalul de aproape un an de zile.

Aktion T4

Frida Richard, supraviețuitoare din Institutul Hadamar și viitoare victimă a programului Aktion T4

După începutul programului Aktion T4, anvergura sa a fost extinsă pentru a cuprinde alți copii și adulți cu dizabilități, care nu se puteau îngriji singuri. Treptat, aria de cuprindere a programului a fost extinsă și metodele de exterminare s-au standardizat.

În cele din urmă, victimele erau trimise direct la un centru pentru exterminare, numit centru pentru „tratament special”. Acolo, victimele erau ucise în camere cu monoxid de carbon, deghizate în dușuri.

Bouhler însuși inventase șiretlicul de a le spune victimelor că era vorba de „îmbăiere și dezinfecție”. Astfel, cei care urmau să moară nu protestau până atunci când era prea târziu.

Naziștii din eșalonul de conducere au reținut această metodă eficientă de exterminare și au folosit-o pe scară mult mai largă mai târziu.

Rezistența

Aktion T4

Complexul Hartheim, folosit în timpul programului Aktion T4

Partidul Nazist avusese întotdeauna o relație dificilă cu comunitatea religioasă din Germania. Nu ar fi corect să spunem că se aflau mereu în contradictoriu, însă biserica reprezenta un sistem de putere separat și, în mare parte, independent, aflat în inima a ceea ce devenea cu repeziciune o dictatură.

La început, rezistența catolică față de naziști a obligat partidul aflat acum la putere să lase pe seama bisericii educația copiilor germani aflați în state catolice. Asta, în timp ce confesiunile protestante făceau treptat pace cu Hitler. Până în 1935, acest război religios se aplanase.

Aktion T4

Oamenii cu dizabilități sunt relocați ca parte a programului Aktion T4. 1941

Asta, până în 1940, când au ieșit la iveală detalii despre programul Aktion T4. Era foarte probabil că până la urmă se va afla ceea ce se petrecea în centrele de exterminare.

Un motiv ar fi faptul că familiile victimelor trecuseră toate prin experiențe similare: copilul sau adultul cu dizabilitate era luat de un serviciu de caritate care lucra pentru stat, familia primea câteva scrisori dacă pacientul era capabil să scrie, după care urma o notificare.

Aceasta anunța familia că victima murise din cauza pojarului și că corpul îi fusese incinerat drept precauție de sănătate. Nu se puteau face investigații și vizitele nu erau permise.

Era inevitabil ca, până la urmă, unele dintre familiile victimelor să audă poveștile similare ale altor familii și să pună lucrurile cap la cap. Mai ales că procedurile erau identice în cazul tuturor celor șase complexuri de exterminare.

Odată ce societatea a aflat, biserica a condus rezistența față de programul Aktion T4. Biserica a adus faptele la cunoștința publicului, a făcut declarații și chiar a distribuit fluturași care supuneau pentru prima dată problema atenției publicului german.

Aktion T4

Personalul programului Aktion T4 se bucură de o ocazie de socializare, în timpul unui concediu. Circa 1940-1942

Presa străină a fost și mai dură cu programul Aktion T4. În cartea sa din 1941, „Jurnalul din Berlin”, jurnalistul american William Shirer descria programul Aktion T4 într-un pasaj care începe așa:

„Am să spun câteva cuvinte despre o chestiune pentru care naziștii m-ar ucide, dacă ar afla că știu amănunte despre ea.”

După ce cartea a fost publicată, alți jurnaliști americani și britanici au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a afla adevărul. Însă starea de confidențialitate instituită din cauza războiului a ținut lumea în întuneric cu privire la Aktion T4.

Sfârșitul programului Aktion T4

Aktion T4

Gropi comune ale victimelor programului T4 ucise la Institutul Hadamar. 15 aprilie 1945

Ca o concesie făcută rezistenței (și, fără îndoială, ca urmare a faptului că avea alte probleme pe cap), Hitler a fost în cele din urmă de acord să oprească programul în august 1941, după ce fuseseră uciși între 90.000 și 300.000 de oameni.

Toate victimele erau de origine germană sau austriacă și aproape jumătate dintre ele fuseseră copii. Însă, chiar și după oprirea exterminărilor din 1941, acestea au continuat ca parte a programului mai vast care avea să devină Holocaustul.

Astfel, numărul real al victimelor este foarte greu de apreciat. Ideologia, tehnicile, mașinăriile și personalul folosit în programul Aktion T4 aveau să se dovedească de neprețuit în lagărele de concentrare ale Holocaustului.

Aktion T4

Karl Brandt își ascultă condamnarea la moarte la finalul procesului său din Nuremberg, pe 20 august 1947

La fel ca în cazul Holocaustului, numai o parte dintre naziștii responsabili pentru programul Aktion T4 au răspuns în fața justiției. Imediat după război, Philipp Bouhler s-a sinucis după ce a fost capturat.

Între timp, în cadrul așa-numitelor „procese ale doctorilor” din 1946-1947, Tribunalul Militar Internațional a condamnat la moarte mai mulți doctori naziști pentru rolul lor din program (pe lângă alte crime). Printre aceștia s-a numărat și doctorul Brandt.

În 1951, doctorul Pfannmuller a fost în cele din urmă condamnat pentru rolul jucat în comiterea a 440 de crime și a primit sentința de 5 ani de închisoare. Mai târziu, a făcut apel cu succes și a redus sentința la 4 ani.

A fost eliberat în 1955 și a murit liniștit ca om liber, în casa sa din Munchen, în 1961.

Aktion T4

Memorialul programului Aktion T4 în 2015

Astăzi, lângă fostul sediu de comandă al programului Aktion T4 din Berlin este ridicat un memorial. Aici, oficialii naziști au pus la cale o crimă în masă cum puține se mai văzuseră până atunci.

Articole fascinante

>