fbpx

Podeaua-privighetoare: Ingeniosul sistem japonez de detectare a intrușilor

Podelele care scârțâie sunt enervante, de aceea, atunci când cauți pe Google „podele care scârțâie”, ți se afișează sute de articole care îți oferă ponturi și sfaturi despre cum să îți faci podelele mai silențioase.

Însă în societatea japoneză arhaică, mai ales în rândul familiilor regale, podelele care scârțâie nu erau urâte, ci dorite – fiindcă o podea care scârțâia și se „văita” la fiecare pas era un sistem de alarmă și antifurt extrem de eficient.

Interiorul Palatului Ninomaro din castelul Nijo, unde sunt instalate podelele-privighetori. Foto: Fran Sastre / Flickr

Unele castele japoneze construite în timpul perioadei Edo aveau pe holuri acest tip de podele.

Sunt cunoscute ca „uguisu-bari”, iar termenul de „uguisu” denotă o pasăre cântătoare numită și privighetoarea japoneză, o zburătoare foarte timidă, ce preferă să stea ascunsă prin frunziș, însă semnalul ei de împerechere specific poate fi auzit într-o mare parte a Japoniei, începând cu primele zile ale primăverii.

Se spune că aceste podele scârțâitoare special proiectate scot un sunet asemănător cu cântecul privighetorii japoneze. Aceste podele sunt cunoscute ca „podele-privighetori”.

Podelele-privighetori erau populare în timpul perioadei Edo – o perioadă care se întinde de la începutul secolului XVII până la începutul secolului XIX, când Japonia se afla sub conducerea shogunatului Tokugawa.

Perioada Edo a fost în general mai pașnică, izbucnind mai puține războaie și rivalități, însă amenințarea pe care o constituiau lorzii feudali subordonați shogunului și alți inamici a fost mereu prezentă.

Articolul continuă mai jos

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi zilnic pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări!

Click pentru abonare ▸

Fii fără grijă, nu facem spam.

Când Tokugawa Ieyasu, fondatorul shogunatului Tokugawa, și-a construit castelul Nijo, din Kyoto, drept reședință, le-a ordonat tâmplarilor săi să instaleze podele-privighetori pe holuri, astfel încât orice asasin care ar fi încercat să se strecoare în castel ar fi alertat imediat gărzile.

Podelele din lemn uscat scârțâie când calci pe ele, însă podelele-privighetori au cleme de metal în plus aflate între bârnele care susțin scândurile din coridor.

Fiecare clemă are două găuri prin care trece o țeapă de fier. Când cineva calcă pe scânduri, clema se mișcă în jos și în sus, făcând țeapa să se frece de clemă, producând un sunet ascuțit.

Structura coridorului uguisu-bari. Când cineva calcă pe podele, clemele se mișcă în sus și în jos și țepele care se freacă de cleme generează un sunet. Foto: ROHM

Fiindcă era imposibil să pășească pe aceste holuri fără să-și facă prezența cunoscută, paznicii și santinelele au dezvoltat un ritm de mers special, pe care îl foloseau când pășeau pe podele, pentru ca gărzile să știe că pe coridor trece un om al casei, nu un inamic strecurat pe furiș.

Dacă gărzile auzeau că podeaua scoate un zgomot diferit, știau că aveau de-a face cu un musafir nepoftit și că era timpul să dea alarma.

Cele mai bune două locuri de a vedea și a testa podelele-privighetori sunt castelul Nijo, din Kyoto, și Chion-in, un templu în care obișnuia să locuiască familia Tokugawa.


Citește și:


Distribuie articolul:

Citește în continuare

>