Poarta lui Pluto, locul de sacrificiu construit peste o peșteră ce emană gaz toxic

Situată în orașul antic grec Hierapolis, din Turcia de astăzi, Poarta lui Pluto este un sit religios antic construit deasupra unei peșteri care emană gaze toxice.

Folosite cândva în ritualurile religioase, în special la sacrificarea animalelor, gazele ies la suprafață și astăzi, curmând viața păsărilor și a celorlalte animale care se apropie prea mult de grotă.

„Orice animal trece prin poartă moare pe loc”

Poarta lui Pluto 01
Din 2018, ruinele sitului religios antic sunt deschise vizitatorilor. Foto: Hurriyet Daily News

Deși data exactă a construirii templului nu este cunoscută, istoricii cred că acesta are aproximativ 2.200 de ani vechime. Dovezile arheologice arată că a fost pe deplin funcțional până în secolul IV, iar în următoarele două secole a fost vizitat doar sporadic de pelerini.

Templul a fost distrus în secolul VI, după o serie de cutremure. A căzut apoi în uitare, iar ruinele au fost redescoperite în 1965 de arheologii italieni.

Situl era considerat un pasaj spre lumea de dincolo, o poartă spre infern. Îi era dedicat zeului Pluto, conducătorul lumii subterane, în onoarea căruia erau organizate frecvent sacrificii de animale.

De obicei, animale de mici dimensiuni erau legate de sfori, aruncate în peșteră, lăsate să moară, după care erau trase afară. În zilele de sărbătoare, preoții (bărbați castrați) care administrau locul de pelerinaj sacrificau și animale mari, precum taurii.

În timpul acestor ritualuri, sacerdoții conduceau animalele prin Poarta lui Pluto, către o arenă dotată cu tribune. Din tribune, spectatorii priveau cum animalele erau ucise de gazele toxice emanate din peșteră.

„Acest loc este plin de un abur atât de dens, încât abia dacă poți vedea pământul. Orice animal care trece prin poartă moare pe loc. Am aruncat înăuntru niște vrăbii, iar acestea și-au dat imediat ultima suflare”, scria istoricul grec Strabon despre Poarta lui Pluto.

Gazul toxic din Poarta lui Pluto este periculos și pentru oameni

Poarta lui Pluto 02
O reconstrucție digitală a sitului religios. Foto: Francesco D’Andria

Dar ce este acest gaz și de unde provine el? Potrivit vulcanologului Hardy Pfanz, de la Universitatea Duisburg-Essen din Germania, care a analizat emanațiile din peșteră în 2018, de vină este activitatea seismică din subteran.

O fisură care trece prin zonă, la mare adâncime, permite ieșirea unor cantități mari de dioxid de carbon de origine vulcanică.

Echipa condusă de Pfanz a măsurat nivelul de dioxid de carbon din arena conectată la peșteră și a constatat că gazul – puțin mai greu decât aerul – formează un strat dens care se ridică până la 40 de centimetri deasupra podelei arenei.

Poarta lui Pluto 03
Ruinele templului, așa cum arată astăzi. Foto: Francesco D’Andria

În timpul zilei, gazul este disipat de soare, dar în zori, după o noapte de acumulare, concentrația este mortală. În partea inferioară a stratului, concentrația de dioxid de carbon ajunge la peste 50%. La înălțimea de zece centimetri, scade până la 35%, dar este suficient de mare ca să ucidă un om.

La peste 40 de centimetri, concentrația de dioxid scade rapid. Acest lucru explică și de ce preoții, spre deosebire de tauri, ieșeau teferi din arenă.

„În timp ce taurul stătea în interiorul stratului de gaz, cu gura și nările la o înălțime cuprinsă între 60 și 90 de centimetri, preoții aveau grijă să aibă nasul nasul și gura mult deasupra nivelului toxic”, au concluzionat cercetătorii.

Pe timp de zi, dioxidul de carbon rămâne la aproximativ cinci centimetri distanță de sol, fapt dovedit de gândacii morți găsiți în arenă.

În profunzimea peșterii, unde lumina solară și vântul nu pătrund niciodată, concentrația de dioxid de carbon variază între 86% și 91%, indiferent de momentul zilei.

Ca să știi mai mult, citește „Cele mai frumoase Istorii”

Herodot a fost un călător neobosit, o împrejurare care este decisivă pentru atitudinea sa de istoric. Deși s-a folosit cât mai mult posibil de scrierile predecesorilor săi în domeniu, cercetarea, despre care vorbește la începutul lucrării, este o muncă personală, o colectare de date la fața locului. Șederile sale în centrele culturale și politice ale lumii antice au fost prelungite, a călătorit în toate țările grecești și a ajuns până la Marea Neagră, Cipru, Egipt, Cythera, Tyr.

Cunoștințele dobândite în călătoriile sale se reflectă în prima parte a lucrării, în timp ce în partea a doua, în care relatează istoria Greciei, se bazează pe informatori autohtoni și pe relațiile cu cei mai distinși oameni care i-au fost contemporani.

Cea mai mare valoare a operei lui Herodot constă în conținutul ei. Pe de o parte, Herodot și-a concentrat expunerea pe partea cea mai glorioasă a istoriei Greciei de până la el, pe lupta eroică a unui popor mic, grecii, împotriva monstruoasei puteri a Persiei, iar, pe de altă parte, și-a organizat lucrarea în așa fel încât să cuprindă din abundență știrile interesante despre obiceiurile și instituțiile grecilor și ale barbarilor.

În „Cele mai frumoase Istorii”, cititorul de azi va putea gusta exotismul Orientului, eternul mister al Egiptului și nemuritoarea poveste a războaielor cu perșii în paginile care evocă pentru întâia oară epopeea celor trei sute de hopliți de la Termopile, aroganța regelui Xerxes sau curajul lui Temistocle la Salamina.

„Cele mai frumoase Istorii” se găsește cu reducere pe Cartepedia, Cărturești, Elefant sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu