În timpul unei expediții în India la începutul secolului XX, profesorul și fotograful american James Ricalton a dat peste o priveliște neobișnuită: pe malul unui râu, mai mulți localnici suflau în piei de bivol, pe care, odată umflate, le foloseau drept plute.
Uimit de ciudatul obicei, Ricalton a imortalizat scena cu ajutorul aparatului de fotografiat și a descris-o în lucrarea pe care a publicat-o ulterior, „India prin stereoscop: O călătorie prin Hindustan”.
Întâmplarea a avut loc în timp ce Ricalton vizita niște sate îndepărtate din statul indian Punjab, situat la poalele Munților Himalaya:
„Râul de munte de aici este adânc și rapid, mărginit de maluri abrupte. Acești oameni sunt băștinași îmbrăcați în hainele lor obișnuite, iar obiectele sinistre la care lucrează sunt piei de vite, cusute strâns și umflate cu aer până când pot fi folosite ca niște colaci uriași.
Doi dintre bărbați încă lucrează, umflându-și «bărcile» cu aer. Lângă ei au cordoane cu care să lege capătul atunci când «bărcile» sunt suficient de umflate.”
Când au fost gata de plecare, fiecare localnic a încălecat o piele umflată, folosind un picior și o vâslă scurtă ca să propulseze ambarcațiunea, a povestit Ricalton.
„Dacă echilibrul nu este perfect, desigur, ambarcațiunea se răstoarnă. Dacă trebuie să fie transportați mai mulți pasageri, aceștia se urcă în două «bărci» și se țin unul de celălalt pentru a ajuta la echilibrarea bizarei ambarcațiuni”, a descris Ricalton procesul.
Deși este foarte puțin cunoscută, această tehnică primitivă de traversare a râurilor și a fluviilor nu este unică în India și nici nu a fost inventată de indieni.
Unul dintre cele mai vechi exemple ale acestei tehnici se regăsește într-un basorelief din Mesopotamia care datează din secolul IX î.e.n. Expus astăzi la British Museum, basorelieful înfățișează soldați asirieni înotând susținuți de astfel de plute, probabil confecționate din piele de capră.
Cirus cel Mare a folosit, de asemenea, piei de animale umflate pentru a traversa un râu, după cum menționează Xenofon. Un alt exemplu este cel al regelui persan Darius I, care a folosit aceeași tehnică în 522 î.e.n. în timpul traversării Tigrului.
Mai apoi, și romanii și arabii au recurs la această soluție simplă, dar ingenioasă, în același scop.
Cum erau confecționate plutele din piele de animal
Etnologul englez James Hornell a descris în cartea „Transportul pe apă. Origini și evoluții” procesul elaborat prin care localnicii din India confecționau plutele din piele de animal.
În prima etapă, meșteșugarii jupuiau animalul (de obicei, o capră sau un bivol) cu ajutorul unei tehnici speciale, ca să se asigure că pielea rămâne intactă.
După ce era desprinsă de pe animal, pielea era împăturită în două și îngropată câteva zile, timp în care începea procesul de descompunere, care le permitea meșteșugarilor să îndepărteze părul cu mâna sau cu un cuțit din lemn.
Apoi, pielea era întoarsă pe dos și toate orificiile (gura, ochii etc.) erau cusute, cu excepția capătului unuia dintre picioare, care servea drept supapă pentru umflare.
În următoarea etapă, pielea era unsa pe interior cu rășină, iar exteriorul era tăbăcit cu ajutorul unei infuzii de coji de rodii, făcând pluta impermeabilă.
În secolul XIX și începutul secolului XX, plutele gonflabile din piele de animal erau indispensabile în special în zonele muntoase și izolate din India, unde erau folosite de localnici pentru a traversa râurile. În ciuda aparentului caracter primitiv, aceste plute funcționau foarte bine.
Exploratorul William Moorcroft, care a călătorit mult prin Himalaya, Tibet și Asia Centrală, a relatat că, într-una dintre călătoriile sale, întregul său grup, format din aproximativ 300 de persoane, 16 cai și catâri, plus mărfuri și bagaje, a fost transportat peste râul Sutlej cu ajutorul a 31 de plute, în doar oră și jumătate.
Astăzi, plutele gonflabile mai sunt folosite izolat în țările asiatice. În orașul Langzhou, din China, plutele gonflabile din piele de oaie sunt folosite ca distracție pentru turiști.
Citește în continuare