„Umple sacul sau primești bătaie!” Plata impozitelor în Egiptul Antic

Egiptul a fost primul stat centralizat din lume, ceea ce înseamnă că egiptenii au fost primii care și-au îndeplinit una dintre obligațiile inevitabile ale cetățenilor din toate locurile și erele istoriei: plata impozitelor.

Încă din mileniul IV î.e.n., înainte de unificarea țării, impozitele erau colectate la scară mică, în limitele geografice ale regatelor predinastice din Egiptul de Sus.

Vizirul primește tributul. Machetă de lemn pictată descoperită în mormântul vizirului Meketre, la Teba. Foto: Werner Forman

Odată cu apariția Egiptului unificat, în jurul anului 3100 î.e.n., faraonii au creat un sistem fiscal ce acoperea întreaga țară și care era susținut de o birocrație specializată și eficientă.

La început, regele însuși se ocupa de colectarea banilor sau, cel puțin, de impulsionarea acestei practici prin simpla sa prezență.

Alături de curteni, faraonul călătorea de-a lungul văii Nilului, transferându-și reședința oficială din Abydos, în sudul țării, la Memphis, în nord, și invers.

Această procesiune era cunoscută drept „calea lui Horus” (regele era considerat întruparea pe Pământ a zeului-șoim Horus) și îi oferea faraonului ocazia de a fi văzut în fața supușilor săi.

Dificultățile călătoriei se reflectau în faptul că, la început, aceasta se făcea doar o dată la doi ani.

Numărarea vitelor

Profitând de prezența suveranului, cei însărcinați cu umplerea vistieriei – integrați într-o structură care exista cel puțin din dinastia I – organizau în fiecare oraș ceremonii de colectare numite „numărarea vitelor”.

Acestea erau atât de importante, încât s-a ținut evidența lor strictă în fiecare domnie, servindu-le astăzi istoricilor drept repere cronologice.

Culesul grânelor. Foto: The Yorck Project Gesellschaft

Însă, în timpul Vechiului Regat, curtea a devenit sedentară, iar colecta a început să se desfășoare anual, fără a mai fi legată de călătoria periodică a faraonului pe Nil.

Oficialii țineau evidențe minuțioase despre colectare. În una dintre cele mai vechi însemnări cunoscute, Piatra de la Palermo (din Dinastia V), găsim o mențiune fiscală tipică:

„Anul opt din Ninetjer. Calea lui Horus. A patra ocazie a numărării vitelor. 4 coți, 2 degete”.

Erau înregistrate astfel patru informații: anul domniei faraonului, transferul faraonului de la Abydos la Memphis, numărul impozitelor colectate (al patrulea în acest caz; prin urmare, regula colectării era respectată la fiecare doi ani) și nivelul apelor Nilului la inundație, de aproximativ 3.5 metri.

Această ultimă informație era un factor critic în calcularea impozitelor în Egipt. Inundarea terenurilor agricole, din iulie până septembrie, era cheia extraordinarei bogății agricole a țării, o sursă de invidie pentru toate popoarele mediteraneene antice.

Dar nivelul inundațiilor varia foarte mult de la an la an, iar acest lucru avea consecințe grave: inundațiile insuficiente însemnau că pământul era lăsat neirigat, în timp ce inundațiile excesive provocau distrugerea satelor și a culturilor.

Nivelul inundației stabilea astfel dimensiunile recoltei și, prin urmare, colectarea impozitelor: în domnia lui Saite (664-525 î.e.n.) acestea erau de 20% din recoltă, conform Papirusului Rylands.

O greutate din Egiptul Antic cu valoarea de un deben. Foto: Osama Shukir Muhammed Amin

Din acest motiv, oficialii faraonului erau întotdeauna pregătiți să controleze înălțimea inundației prin nilometre, cum ar fi cele situate la Elefantina sau la Medinet Habu, pe ai căror pereți fusese gravată o scară măsurată în coți.

În acest fel, egiptenii puteau afla nivelul maxim al apei, date pe care le-au înregistrat în arhivele regale an de an.

Din aceste informații se putea calcula, cel puțin teoretic, numărul de parcele (fiecare parcelă avea 0.27 de hectare) care urmau să fie irigate și cultivate în anul respectiv.

Deoarece productivitatea aproximativă a lanurilor era cunoscută – 10 boabe pentru fiecare sămânță plantată, mai mult sau mai puțin – cărturarii sârguincioși ai faraonului știau cât de mult puteau cere de la țărani.

Înșelăciune pentru supraviețuire

O altă dificultate cu care se confruntau colectorii de impozite era aceea că, după inundație, granițele terenului se schimbau din cauza acțiunii apei, astfel încât era necesar să se delimiteze în mod clar fiecare câmp cultivat pentru a cunoaște cantitatea exactă datorată regelui.

Această sarcină era îndeplinită în fiecare an de topografii faraonului, care vizitau câmpurile înarmați cu firul de măsurare și cu papirusul în care notau datele cadastrale.

Scenă dintr-un abator de vite, Saqqara. Foto: Osama Shukir Muhammed Amin

Instrucțiunile lui Amenemope” – un text scris de un scrib la sfârșitul Dinastiei XIX, în secolul XII î.e.n. – enumeră atribuțiile inspectorului șef, numit „supraveghetorul boabelor, cel care fixează cotele de recoltare pentru stăpânul său, care înregistrează noile pământuri în marele nume al Majestății Sale, care înregistrează hotarele câmpurilor, care acționează pentru rege în enumerarea impozitelor sale”.

Țăranii încercau adeseori să schimbe hotarele în avantajul lor, în ciuda faptului că aceasta era o practică aspru pedepsită, așa cum arată o mențiune din Cartea morților: „Nu am redus parcela. Nu am înșelat cu pământurile”, afirmă decedatul în fața lui Osiris, zeul lumii de apoi.

Amenințări și tortură

Colectarea impozitelor a fost întotdeauna însoțită de constrângeri și violență sau cel puțin de amenințarea cu violența. Basoreliefurile din mastabele din Vechiul Regat sunt foarte explicite.

În ele îi vedem pe cărturari cum iau act de declarațiile făcute de țărani, care sunt arătați îngenuncheați în timp ce sunt ținuți strâns de oficiali obraznici înarmați cu nuiele și gata să-i bată.

În multe scene putem vedea chiar și câte un țăran mai încăpățânat sau mai mincinos decât restul, legat de un stâlp, în timp ce primește o „porție de bătaie” fie pentru că a mințit, fie pentru că a ascuns o parte din recoltă.

Un text din Noul Regat, „Satira meseriilor”, descrie foarte plastic viața grea a țăranilor:

„Când țăranul se întoarce pe pământurile sale, le găsește distruse. Își petrece timpul cultivând, iar șarpele îl urmărește. Semănatul se termină. Nu vede niciun fir de verde. Seamănă de trei ori cu cereale împrumutate. Soția sa merge la negustori și nu găsește nimic de schimbat (cumpărat). Dar răul cel mai mare vine odată cu recolta, când apar colectorii, hărțuindu-i și maltratându-i fără milă pe țărani pentru a-i împiedica să ascundă ceva. Acum, scribul este pe câmp. Privește recolta. Îl urmează slujitori cu bâte, nubieni cu buzdugane. Unul îi spune: Dă-ne grâul! Nu am cereale! Îl bat sălbatic. Legat, este aruncat în șanț, cu capul în apă. Soția lui este legată în fața lui. Copiii săi sunt în lanțuri. Vecinii lui îl abandonează și fug. Când totul se termină, nu mai există grâne.”

Cirezi de vaci din Egiptul Antic. Foto: Jan van der Crabben

În pofida credinței populare, egiptenii de rând erau întotdeauna în pragul foametei, astfel încât, pentru ei, a ascunde de colectori un singur sac cu cereale putea însemna diferența dintre înfometare și supraviețuire.

Nu este de mirare, așadar, că au încercat prin toate mijloacele posibile să supraviețuiască, fără a se sfii să primească pe spinare câteva lovituri de nuia de la bătăușii entuziaști care îi însoțeau pe oamenii faraonului.


Distribuie:

Citește în continuare

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi în fiecare dimineață pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări.
Fii fără grijă, nu facem spam.
>