Philippe Pétain a jucat un rol crucial în istoria Franței în timpul celor două războaie mondiale. Considerat erou după prima conflagrație, Pétain s-a situat la celălalt pol – „al rușinii” – în al doilea conflict mondial, ajungând să conducă guvernul colaboraționist de la Vichy cu mână de fier.

Pentru această atitudine – prin care s-a acoperit de rușine, în ochii francezilor – a murit în închisoare, suferind de demență.

Timp de mulți ani, Philippe Pétain a fost considerat un erou în Franța. La vârsta de 60 de ani, acest general veteran a preluat comanda forțelor franceze la Verdun și le-a condus spre victorie într-una dintre cele mai lungi și mai terifiante bătălii ale conflictului.

Și-a câștigat rapid respectul trupelor, îmbunătățindu-le condițiile de viață și adoptând strategii prin care a încercat să minimizeze numărul de victime. La sfârșitul Marelui Război era considerat erou național, motiv pentru care a fost numit mareșal general al Franței, titlu creat special pentru el.

Dar cel care a ieșit erou din Primul Război Mondial a devenit, practic, un dictator în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a ajuns să-și trăiască ultimele zile în închisoare, condamnat la moarte pentru înaltă trădare.

Motivul: conducerea guvernului de la Vichy și colaborarea cu Germania nazistă. Mareșalul și-a susținut întotdeauna decizia, afirmând că a ales răul cel mai mic ca să evite ocuparea totală a Franței, dar în spatele acțiunilor lui se aflau vechi resentimente cu privire la conducerea armatei în perioada interbelică.

Philippe Pétain și vremea schimbărilor

În cele două decenii dintre marile războaie, guvernele care s-au succedat la conducerea Franței au adoptat măsuri împotriva cărora Pétain a protestat întotdeauna, considerând că au slăbit atât de mult armata, încât au făcut-o neputincioasă împotriva oricărui atac din afară.

Odată ce Germania, principala putere rivală, fusese (aparent) neutralizată prin prevederile dure ale Tratatului de la Versailles, guvernele franceze au trecut armata în plan secund și i-au tăiat mult din buget; mai ales în anii 1930, când efectele Marii Crize Economice au fost resimțite în întreaga Europă.

Numărul diviziilor permanente a fost redus de la 60 la 20, iar durata serviciului militar obligatoriu a fost diminuată. Nu au mai fost dezvoltate mașini de luptă noi pentru niciuna dintre cele trei specializări – terestră, maritimă și aeriană -, lucru pe care mareșalul îl ceruse insistent.

Pétain, care crescuse într-un mediu conservator, în care se punea un accent deosebit pe patriotism, a dezvoltat un puternic resentiment față de clasa politică franceză, pe care a învinuit-o pentru slăbirea militară și morală a Franței.

În ciuda acestui fapt, a acceptat postul de ministru de război, în speranța de a opri reformele, dar fără succes.

Când Adolf Hitler a atacat Franța, în primăvara anului 1940, țara avea o armată slăbită și învechită, care nu putea face față conflictului. Pétain, văzând în acest lucru o confirmare a temerilor sale, a fost una dintre cele mai insistente voci care au cerut un armistițiu pentru a minimiza daunele aduse de război.

Premierul francez Paul Reynaud a transmis poziția dificilă a Franței noului său omolog britanic Winston Churchill, care îl disprețuia pe Pétain, spunând că „a fost întotdeauna un defetist”.

Guvernul de la Vichy

Condițiile armistițiului au lăsat o mare parte din sudul Franței, cu capitala în orașul Vichy (lângă granița cu zona ocupată de naziști), liber și suveran, teoretic. Practic, însă, Pétain a trebuit să se alinieze intereselor Germaniei ca să evite ocuparea totală.

Chiar și așa, nu a fost întotdeauna de acord cu cerințele lui Hitler – care se aștepta ca Pétain să intre în război de partea Axei -, dar a colaborat, oferind sprijin indirect, persecutând forțele de rezistență franceze și punând în aplicare politici foarte restrictive în ceea ce privește libertatea de exprimare și de asociere.

Guvernul lui Pétain trebuia să fie, în principiu, provizoriu, și poate tocmai din acest motiv i s-au acordat puteri foarte largi, recunoscute printr-o nouă constituție. Numai că mareșalul nu a mai cedat puterea…

Dimpotrivă, guvernul său a devenit din ce în ce mai dictatorial: în cuvintele unuia dintre consilierii săi, Pétain „avea mai multă putere decât orice alt lider francez de la Ludovic al XIV-lea încoace”.

Puterile legislativă, executivă și judecătorească i-au revenit lui Pétain, care nu a ezitat să le exercite în mod autoritar, convins că numai el mai putea salva Franța de la dezastru.

Valorile republicane au fost respinse în favoarea unui discurs foarte apropiat de național-socialismul german și, într-un efort de a le face pe plac lui Hitler și aliaților acestuia, mareșalul a adoptat legi antisemite și a dispus arestarea refugiaților și exilaților din țările ocupate de Axă.

După atragerea mareșalului francez de partea sa, Germania nu a invadat restul Franței, dar nici nu i-a acordat lui Pétain avantajele la care spera acesta.

Ambele țări se aflau încă oficial în război, deoarece armistițiul nu a dus la un tratat de pace, iar Hitler a încercat întotdeauna să-i reamintească mareșalului că poziția sa și a țării sale depindeau numai de respectarea directivelor impuse de Germania.

În 1944, când sorții războiului se întorceau împotriva germanilor, Pétain a primit ordin direct de la Berlin să fie transferat în Germania, împreună cu amenințarea că orașul Vichy avea să fie bombardat în caz de nesupunere. I s-a permis să părăsească țara abia în aprilie 1945, când înfrângerea naziștilor era deja iminentă.

Eroul Philippe Pétain devine trădător

La întoarcerea în Franța, Pétain a fost întâmpinat cu resentimente puternice. Vechiul său prestigiu se epuizase din cauza anilor de colaborare cu Germania și a autoritarismului cu care guvernase de la Vichy.

Guvernul provizoriu – condus de generalul Charles de Gaulle, cu care Pétain nu s-a înțeles niciodată -, l-a acuzat de înaltă trădare. La proces, Pétain a fost condamnat la moarte. Totuși, ca recunoaștere a meritelor sale din timpul Primului Război Mondial, de Gaulle i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viață.

Chiar și în aceste condiții, faima l-a salvat pe Pétain de la execuție: diverși șefi de stat au cerut Franței eliberarea lui. Era vorba de țări cu regimuri foarte diferite, precum Statele Unite, Anglia sau Spania.

Guvernul francez a refuzat, din cauza furiei pe care acest gest ar fi putut să o stârnească în rândul francezilor, care ar fi putut interpreta decizia ca slăbiciune a executivului.

Pétain s-a văzut nevoit să-și petreacă ultimii ani de viață la închisoare, mai întâi într-o fortăreață din Pirinei și apoi pe mica insulă Yeu, pe coasta Atlanticului.

„Viața lui Philippe Pétain a fost banală, apoi glorioasă, apoi deplorabilă, dar niciodată mediocră.” – Charles de Gaulle

După doi ani de detenție, starea lui de sănătate s-a deteriorat și a început să dea semne de demență, Pétain imaginându-și uneori că își comanda trupele în luptă. În ultimele sale zile a fost transferat într-o casă din afara închisorii, unde a și murit, la 23 iulie 1951, la vârsta de 95 de ani.

Toate titlurile îi fuseseră revocate, cu excepția celui de mareșal general al Franței: în ciuda tuturor erorilor sale succesive, pentru mulți nu a încetat niciodată să fie „învingătorul de la Verdun”.