Chiar dacă era celebră pentru extravaganța ei, ușuratica regină a refuzat să cumpere cel mai scump colier din lume. Au urmat intrigi fără noimă, jafuri incredibile şi unul dintre cele mai celebre scandaluri din istorie.
Boehmer şi Bassenge, bijutierii Coroanei, aveau o gravă problemă de afaceri. Atelierul lor asamblase cu nesfârşită grijă un colier uluitor. 647 de diamante, multe de mărimea unei cireşe, fuseseră montate în aur după gustul ostentativ al Doamnei du Barry, amanta regelui Ludovic al XV-lea al Franţei.
La valoarea actuală, ar fi valorat aproximativ opt milioane de dolari. Din păcate, monarhul a murit, răpus de vărsat, înainte de a se fi încheiat tranzacția. Succesorul său, Ludovic al XVI-lea, era căsătorit cu prințesa austriacă Maria Antoaneta.
Frivolă binecunoscută şi dedată unui lux excesiv, a părut clienta ideală, dar noua regină i-a uimit pe bijutieri şi pe detractori refuzând de două ori să cumpere costisitorul obiect. Deşi cheltuia sume enorme pe petreceri şi pe încăperile sale luxoase de la Versailles, poate că Maria Antoaneta era, totuşi, sensibilă la problemele bugetare ale naţiunii.
Ţara soţului ei cheltuise mult ca să sprijine Revoluţia Americană împotriva britanicilor. Când Boehmer a plâns şi s-a văitat că e ruinat, ameninţând cu sinuciderea, regina l-a sfătuit să demonteze colierul şi să vândă pietrele separat.
Încăpăţânat, bijutierul a încercat şi la Curtea Spaniei, dar fără succes. Numai un rege şi-ar fi putut permite o asemenea extravaganţă, dar de când democraţia începuse să bântuie prin Europa secolului al XVIII-lea, regii deveniseră zgârciţi.
În acelaşi timp, însă, interesul pentru costisitoarea bijuterie creştea continuu. Colierul părea destinat să devină cel mai scump al veacului.
Un cardinal nelegiuit
Desfrânat, arogant şi prost, Louis de Rohan provenea din una dintre cele mai importante familii din ţară. În ciuda scandaloasei sale vieţi private, care includea nenumărate poveşti de amor, era cardinal al Bisericii romano-catolice, religia oficială a Franţei.
Între 1772 şi 1774 fusese ambasador la Viena, capitala Austriei condusă de mama Mariei Antoaneta, Maria Tereza. Chiar dacă viaţa sa frivolă şi faima de mare cheltuitor îl făcuseră destul de popular la Curtea austriacă, bătrâna împărăteasă era indignată că un om al Bisericii îşi irosea zilele la vânătoare şi nopţile în petreceri vulgare.
Şi-a asaltat cu reclamații fiica până când Maria Antoaneta a reuşit să obţină rechemarea lui Rohan de la postul său diplomatic de la Viena. Având multe relaţii şi fiind bun de gură, cardinalul a dobândit în cele din urmă postul cel mai înalt la care putea aspira un cleric la Curtea de la Versailles.
Oficia slujba în toate ocaziile importante şi participa la toate ceremoniile complicate. Dar Maria Antoaneta îl ignora atât de abil, încât mai târziu putea să afirme pe bună dreptate că nu mai schimbase nici un cuvânt cu el timp de opt ani.
Rohan, care acumulase datorii uriaşe ca să-şi refacă proprietăţile moştenite şi să-şi întreţină suita, se simţea umilit. Un bărbat cu originea, cu farmecul şi cu poziţia lui — credea el — merita să fie în relaţii apropiate cu familia regală. A început să caute cu disperare apropierea de Curte.
O escroacă desăvârșită
Cel mai important, dar şi cel mai neverosimil personaj în ceea ce avea să se numească afacerea colierului a fost ingenioasa escroacă Jeanne de Valois, frumoasa fiică a unui braconier beţiv şi a unei cameriste. Copilă, trăind din milă şi neîngrijită, a convins o protectoare nobilă că era ultimul descendent al familiei Valois, fosta dinastie regală.
O fi fost într-adevăr, dar şcoala mănăstirească pentru nobili la care a fost trimisă nu a preocupat-o prea mult. La 22 de ani a fugit cu un jandarm destrăbălat, Nicolas de Lamotte, şi la o lună după căsătorie a născut doi gemeni.
Simţind că desfrânatul Rohan putea fi o pradă uşoară, Jeanne şi-a făcut rost de o invitaţie la unul dintre castelele acestuia şi curând l-a sedus. Cardinalul a plătit datoriile risipitorului ei soţ şi l-a avansat căpitan de dragoni.
Cu mintea plină mereu de urzeli şi incredibil de îndrăzneaţă, aventuriera lipsită de scrupule, care acum îşi spunea contesa de Lamotte-Valois, a ajuns şi la Versailles, unde a înscenat un leşin în mijlocul unei recepţii. După ce soţul ei a explicat asistenţei uluite că „victima“ avea sânge regal, dar suferise ani în şir de foame, pretinsa contesă s-a ales cu o pensie anuală consistentă.
Asemenea succese nu potoleau apetitul contesei pentru înşelăciuni şi, inevitabil, alte cohorte de pungaşi apăreau în scenă. Alchimistul cunoscut sub numele de Cagliostro, care îi lua regulat sânge credulului Rohan, i-a vorbit Jeannei despre dorinţa disperată a cardinalului de a accede la o poziţie politică mai înaltă şi despre faptul că regina nu-l agrea.
Prinzând acest fir, contesa a început în 1784 să-i vorbească aluziv cardinalului despre „draga ei prietenă“ Maria Antoaneta, promiţându-i că la viitorul eveniment de la Palat regina îl va privi într-un anume fel. Marele prelat, văzând ceea ce dorea să vadă, a fost recunoscător şi a răsplătit-o pe intermediară cu bani.
Apoi, contesa şi-a convins un alt amant — Retaux de Villette, prieten al soţului — să se dea drept „prim secretar“ al ei şi a falsificat bilete scrise pe hârtie împodobită cu regala floare de crin. Această falsă corespondenţă îi cerea lui Rohan să fie discret, dar îl asigura că, în cele din urmă, regina îl iertase.
Escrocheria ia amploare
Dar cardinalul nu avea să fie cu adevărat tras pe sfoară decât în clipa când îndrăzneaţă contesă a pretins că i-a aranjat o întâlnire cu regina în grădinile ei private, lângă Crângul lui Venus, unde nici regele nu putea intra decât cu permisiunea suveranei. Mai întâi, contele de Lamotte s-a dus la un binecunoscut bordel parizian şi a găsit o tânără cam prostuţă, pe nume Nicole, care semăna cu Maria Antoaneta.
Perechea intrigantă a îmbrăcat-o pe Nicole într-o rochie albă la fel cu aceea pe care o purta regina într-un faimos portret din epocă şi a pus-o să înveţe câteva replici. Într-o noapte fără lună, înaltul prelat s-a strecurat printre pini, cedri şi smochini, înclinându-se când a zărit-o pe presupusa regină.
Conform textului învăţat, Nicole i-a şoptit: „Poţi să speri că trecutul va fi uitat.“ Înainte de a putea să probeze şi alte talente actoriceşti, un servitor al palatului a apărut în goană strigând: „Plecaţi repede, plecaţi!“. În timp ce fugea, Rohan i-a văzut faţa, aşa cum fusese plănuit.
Convins acum că ambiţiile sale vor fi curând împlinite, cardinalul s-a arătat şi mai receptiv la manipulările frumoasei Valois. Când aceasta i-a spus că regina intenţiona să ajute o familie nobilă, dar scăpătată, i-a înmânat 50.000 de livre bani gheaţă, deşi era el însuşi strâmtorat.
Înglodat în datorii, trebuise să împrumute banii de la un cămătar. Când i s-a spus că regina tot mai avea nevoie de bani, şi-a amanetat lucrurile din casă. Banii, bineînţeles, ajungeau în buzunarul tinerei femei.
Ea şi soţul ei au început să cheltuiască sume atât de mari încât ar fi trebuit să bată la ochi, dar se pare că se născuseră sub o stea norocoasă. Următoarele lor victime au apărut de la sine.
Dând crezare zvonurilor despre prietenia dintre regină şi Valois, Boehmer şi Bassenge le-au cerut escrocilor să fie intermediari şi să o convingă pe Maria Antoaneta să cumpere colierul. La 29 decembrie 1784, contesa a văzut pentru prima dată faimoasa bijuterie.
Orice doreşte o regină
Evenimentele ulterioare sfidează raţiunea. Din acest motiv, mulţi francezi au bănuit mai târziu că povestea a fost inventată spre a fi protejată Maria Antoaneta. Dar probele tind, totuşi, să confirme scenariul următor.
Contesa i-a spus lui Rohan că regina voia să cumpere costisitoarele diamante fără ştirea lui Ludovic. Şi, cum cardinalul era acum în graţiile reginei, s-a gândit că acesta era singurul în care putea avea încredere să facă tranzacţia în secret. Naivul Rohan s-a declarat de acord să intermedieze cumpărarea colierului şi să plătească patru rate de 1,6 milioane de livre în următorii doi ani.
Vicleana femeie i-a risipit orice îndoială restituindu-i contractul în care în dreptul fiecărui paragraf scria „aprobat“ şi la sfârşit era semnat „Maria Antoaneta a Franţei“. După ce colierul a fost livrat acasă la Rohan, un tânăr a apărut imediat şi a spus: „Din ordinul reginei.“ Cardinalul i-a înmânat bijuteria, recunoscându-l pe servitorul zărit noaptea în grădinile reginei.
Primele îndoieli
La început în extaz, cardinalul Rohan a început curând să se întrebe de ce regina nu poartă colierul în public. Inventiva contesă îi răspundea că prietena ei intimă de sânge regal se temea să expună o bijuterie îngrozitor de scumpă. Oare nu s-ar fi putut ca preţul să fie mai mic?
Bijutierii au fost de acord să reducă preţul cu 200.000 de livre şi, la 12 iulie, livrând alte pietre preţioase la palat, Boehmer i-a trimis reginei o notă prin care o înştiinţa despre modificare. Maria Antoaneta nu a citit biletul până la capăt, cum îi stătea în obicei, şi a aruncat hârtia în foc.
Între timp, un reputat negustor de diamante a anunţat poliţia că pietre valoroase erau oferite spre vânzare prin Paris la preţuri suspect de mici de către un anume Retaux de Villette. Interogat de ministrul poliţiei, primul secretar a răspuns cinstit că acţiona ca agent al contesei de Lamotte-Valois.
Titlul nobiliar era un argument suficient de credibil ca justificare, dar contesa, simţind pericolul, şi-a trimis soţul să vândă restul colierului demontat la Londra.
Dar nici măcar ea, marea maestră a combinaţiilor, n-ar fi avut cum să ocolească data inexorabilă a primei plăţi. Hotărând să joace dur, i-a anunţat pe cei doi bijutieri că semnătura reginei de pe contract era un fals şi că trebuiau să ceară banii de la cardinal.
Dar Boehmer şi Bassenge ştiau cât de îndatorat e Rohan. Disperat din cauza banilor şi convins că bijuteria se afla în posesia reginei, Boehmer s-a dus să o vadă pe Maria Antoaneta la Versailles.
Ziua numelui reginei şi Adormirea Maicii Domnului se sărbătoreau în aceeaşi zi de 15 august, prilej de serbări care adunau întreaga Curte. Când Rohan s-a folosit de poziţia sa de mare prelat ca să ajungă în apartamentul regelui înainte de ceremonie, a fost întâmpinat de răceala miniştrilor, de privirea tăioasă a reginei şi de întrebarea directă a lui Ludovic: „Vreau să ştiu totul despre colierul cu diamante pe care l-ai cumpărat în numele reginei.“
Regele merge prea departe
Regele era destul de îngăduitor ca să ia în considerare o înlăturare discretă a cardinalului, dar regina, furibundă, ceruse arestarea lui imediată. În timp ce mulțimea pestriță se înghesuia în așteptarea ceremoniei care întârzia, omul Bisericii a păşit în marea Sală a Oglinzilor.
În urma lui, un vechi dușman, baronul Breteuil, striga: „Arestaţi-l pe domnul cardinal!“ Uluiala adunării s-a transformat curând în mânie. Chiar dacă Rohan reuşise să strecoare unui servitor ordinul de a distruge toată falsa corespondenţă, clerul şi nobilimea indignată puneau la cale răzbunarea împotriva Mariei Antoaneta.
Cardinalul, înrudit cu cele mai nobile familii din Franţa, a fost închis într-o celulă de la Bastilia. Dar şi regina s-a văzut curând închisă în apartamentul ei, prizonieră a ostilităţii opiniei publice. Dacă mergea la teatru, toată sala o huiduia.
O eroare tactică
Ludovic a greşit din nou cedând insistenţei reginei jignite şi ordonând ca Rohan să fie judecat în faţa parlamentului. A urmat o agitaţie imensă care avea să slăbească monarhia.
La 31 mai 1786, mulţimea a început să se adune încă de dimineaţă în faţa Palatului de Justiţie ca să afle verdictul, deşi se ştia că deliberările vor dura mult. În cele din urmă, cu 26 de voturi la 22, Rohan a fost achitat şi considerat nepătat. La fel Nicole şi alchimistul Cagliostro, aduşi în faţa justiţiei de acuzaţiile contesei. Retaux de Villette a fost surghiunit, iar contele condamnat în contumacie la galere.
Un viitor sumbru pentru toți cei implicați
Numai contesa se alegea cu o pedeapsă severă. Avea să fie biciuită, însemnată cu fierul roşu cu litera V de la Voleuse — hoaţă — şi închisă pe viaţă la regim de pâine şi linte. Dar aducerea la îndeplinire a sentinţei afecta şi mai mult reputaţia reginei.
Deşi 13 bărbaţi încercau să o ţină, contesa s-a zbătut atât de tare, încât hainele i s-au rupt şi fierul înroşit i-a însemnat sânul, iar ea a leşinat. Relatările despre oribilul spectacol i-au adus prizonierei mulţi simpatizanţi şi toată lumea bună a Parisului se întrecea să o viziteze la închisoare.
Când, peste câteva săptămâni, contesa a reuşit să fugă în Anglia deghizată în băiat, adversarii Mariei Antoaneta şi-au închipuit că fusese răsplătită pentru că nu dezvăluise în timpul procesului adevăratul rol al reginei în afacerea colierului.
Dar viitorul a fost crud cu protagoniştii scandalului. Cagliostro, surghiunit de Ludovic, a murit în închisoare în Italia. Rohan a fost îndepărtat de la Curte şi silit să ducă o viaţă anonimă în provincie. În 1791, pretinsa contesă, aparent într-o criză de nebunie, s-a aruncat pe fereastra unei case rău famate şi a murit.
Iar regele Ludovic al XVI-lea şi soţia lui, Maria Antoaneta, au fost ghilotinaţi după ce flăcările revoluţiei — declanşate în parte şi de minciunile din jurul afacerii colierului — au izbucnit în Franţa, distrugând pentru totdeauna vechea orânduire căreia îi aparţinuseră monarhii.
