La 4 februarie 1993, chiar înainte de ivirea zorilor, un fascicul de lumină uriaș, cu diametrul de cinci kilometri, a străbătut rapid Europa de la vest la est, înainte de a dispărea în Belarus, în razele dimineții.

Cei care s-au aflat pe fâșia de pământ situată pe traiectoria luminii au afirmat că au văzut o străfulgerare argintie. Fasciculul provenea de la un reflector enorm, care se afla pe orbită de trei luni, fiind lansat de Rusia de pe Cosmodromul Baikonur.

Numit Znamia, care înseamnă „panou” sau „steag” în rusă, satelitul a fost un experiment menit să studieze fezabilitatea folosirii oglinzilor spațiale pentru a ilumina planeta pe timp de noapte folosind razele Soarelui, „cam același mod în care un copil folosește oglinda ca să reflecte lumina spre ungherele camerei sale”, după cum explica The New York Times într-un articol din 1993.

Ideea folosirii oglinzilor spațiale a fost propusă pentru prima dată de fizicianul Hermann Oberth (născut la Sibiu) în 1929, în scop mai degrabă nefast.

Tunul solar de „prăjit” orașe

Oberth dorea să creeze o armă folosind o oglindă concavă de 100 de metri care să reflecte lumina Soarelui într-un punct concentrat de pe Pământ, astfel încât să incinereze orașe întregi și chiar să fiarbă apa mării.

Naziștii au arătat inițial un mare interes pentru așa-numitul Sonnengewehr („tun solar”), dar ulterior au constatat că există modalități mai ușoare și mai ieftine prin care să pârjolească un oraș și, în plus, nimeni nu ar fi tras vreun folos din încălzirea oceanelor.

Conceptul a fost uitat în cea mai mare parte până la sfârșitul anilor ’80, când inginerul sovietic Vladimir Sergheievici Sîromiatnikov a văzut în oglinzile spațiale o ocazie să-și dezvolte cercetările privind pânzele solare, potrivit VICE.

Sîromiatnikov a fost un inginer genial care și-a pus amprenta asupra programului spațial rus, proiectând sistemul de andocare care a permis capsulelor spațiale sovietice și americane să se conecteze între ele în timpul misiunilor Apollo-Soiuz, primele zboruri spațiale americano-sovietice.

Modelele sale sunt încă folosite în navetele care se află în Stația Spațială Internațională. Vladimir Sîromiatnikov a ajutat, de asemenea, la proiectarea și dezvoltarea Vostok, prima navă spațială cu echipaj, care l-a lansat pe Iuri Gagarin în spațiul cosmic în 1961.

Sîromiatnikov vedea în pânzele solare o metodă de propulsie a navelor spațiale cu ajutorul radiației provenite de la Soare și de la stelele îndepărtate pentru a călători prin spațiu, la fel cum o navă cu pânze exploatează puterea vânturilor pentru a naviga pe mări.

Velele solare trebuie să fie uriașe, deoarece presiunea radiației este extrem de slabă și doar o pânză enormă ar putea genera suficientă forță pentru a propulsa o navă spațială la viteze suficient de mari.

Ideea de navigație solară este fascinantă, dar liderii sovietici la acea vreme erau mai absorbiți de chestiunile pământești, în special de creșterea productivității muncitorilor.

O pânză solară de 800 x 800 de metri, de exemplu, ar putea duce o pe Marte o încărcătură de două tone în 400 de zile, estima Sîromiatnikov.

Ca să stimuleze interesul politicienilor pentru pânzele solare, inginerul a propus ca velele mari și reflectorizante să poată fi folosite pentru a redirecționa lumina Soarelui către Pământ.

Ideea era de a ilumina orașele și terenurile agricole, în special în regiunile polare cuprinse de întuneric, permițându-le oamenilor să lucreze după apus.

Sîromiatnikov a motivat că acest lucru ar putea reduce costul energiei pentru iluminatul electric și extinde orele de amurg în timpul sezoanelor de însămânțare și de recoltare pentru a-i ajuta pe agricultori, conform Amusing Planet.

De asemenea, spunea Sîromiatnikov, ar fi putut ajuta la operațiuni de salvare și recuperare după dezastre naturale, cum ar fi cutremurele și uraganele.

În octombrie 1992, racheta spațială Progress M-15 a decolat de pe Cosmodromul Baikonur și a plasat pe orbită satelitul Znamia 2. După ce a rămas atașat la stația spațială Mir timp de trei luni, la 4 februarie 1993, Znamia 2 s-a decuplat și a desfășurat o pânză reflectorizantă de 20 de metri.

Satelitului i s-a imprimat o mișcare de rotație lentă, astfel încât forțele centrifugale să mențină pânza deschisă, deoarece nu era legată de vreun cadru. Oglinda a funcționat.

În primele ore ale zile, chiar înainte de răsăritul Soarelui, o pată de lumină slabă, cu diametrul de aproximativ cinci kilometri, a străbătut suprafața Pământului, cu opt kilometri pe secundă, începând din sudul Franței, trecând prin Elveția, Germania, Cehia, Polonia și, în cele din urmă, a dispărut în primele raze ale dimineții din Belarus.

Din păcate, a fost înnorat în acea zi și nu au fost mulți martori la sol. Experimentul a durat doar câteva ore, după care satelitul a fost scos de pe orbită, arzând în atmosferă.

Succesul Znamia 2 a dat un nou impuls programului Znamia, iar oamenii de știință ruși au început să planifice extinderea programului. O a doua lansare a fost programată pentru 1999.

Znamia 2.5 urma să ducă o velă ușor mai mare (cu diametrul de 25 de metri), era de așteptat să strălucească mai bine (până la zece luni), să arunce un fascicul mai mare de lumină (cu diametrul de peste șapte kilometri) și, cel mai important, să mențină lumina reflectată într-un punct fix de pe Pământ timp de câteva minute.

Dacă acest lucru ar fi reușit, Znamia 3 ar fi urmat să lanseze o oglindă de 70 de metri și, în cele din urmă, programul ar fi cuprins un șir de sateliți așezați pe orbite sincronizate față de Soare, fiecare purtând oglinzi de 200 de metri și având capacitatea de a ilumina o suprafață de 16 kilometri pătrați cu o luminozitate de aproape 100 de ori mai mare decât a Lunii.

În esență, ideea era ca noaptea să se transforme în zi. Din păcate, Znamia 2 a eșuat. Când a desfășurat pânza, aceasta s-a agățat de una dintre antenele de pe Mir și materialul delicat s-a rupt.

Având în vedere că economia Rusiei era deja ruinată după destrămarea Uniunii Sovietice, guvernul a constatat că nu are suma necesară pentru a susține cercetările științifice și a decis anularea misiunii.