În septembrie 1993, în timp ce participa la o misiune de curățare a plajelor de pe Insula Man, biologul Richard Thompson a observat ceva ciudat. Printre deșeurile tipice găsite pe plajă, el a descoperit particule multicolore care semănau cu nisipul. Aceste fragmente erau atât de mici încât nu se încadrau în nicio categorie existentă de deșeuri.
Intrigat, Thompson a început să studieze mai amănunțit aceste particule minuscule. În următorul deceniu, Thompson și-a dedicat timpul liber colectării de mostre de nisip de pe plajele de pe coasta britanică. Cu ajutorul studenților săi, el a confirmat că aceste particule erau de fapt mici bucăți de plastic, nu mai mari decât grăunțele de nisip.
Thompson le-a denumit „microplastice” și și-a dat seama că prezența lor răspândită de-a lungul coastei reprezenta o formă semnificativă de poluare. Deși Thompson intenționa inițial să studieze viața marină, cum ar fi broaștele țestoase și delfinii, aceste microplastice au devenit obiectivul său principal.
În 2004, el a publicat un studiu împreună cu profesorul Andrea Russell, în care au inventat termenul „microplastice” și au emis ipoteza că plasticul se descompune în bucăți persistente care se răspândesc în mare. Descoperirea a atras atenția și a fost mediatizată pe scară largă, ceea ce a dus la discuții în parlamentul canadian.
De asemenea, a declanșat un nou domeniu de cercetare a microplasticelor și a deschis calea pentru taxele pe pungile de plastic și pentru interzicerea microperlelor de plastic din produsele cosmetice. În prezent, cercetătorii investighează fragmente și mai mici, numite nanoplastice, care pot fi găsite în sângele nostru, în uter și în laptele matern.
De atunci, Thompson a devenit cunoscut drept „nașul microplasticelor” și a înființat Unitatea internațională de cercetare a deșeurilor marine de la Plymouth. El vizitează frecvent Camera Comunelor pentru a discuta despre pericolele pe care le reprezintă deșeurile marine.
Cu toate acestea, Thompson este îngrijorat de faptul că factorii de decizie politică ar putea fi induși în eroare de abordări futuriste, cum ar fi inițiativele de înaltă tehnologie pentru curățarea plasticului din mare.
El susține curățarea coastelor, dar consideră că acestea nu reprezintă o soluție sistemică la amenințarea vastă a microplasticelor. Mai degrabă, el avertizează că nu trebuie să se bazeze prea mult pe soluții tehnologice și încurajează o abordare cuprinzătoare pentru a aborda această problemă.
