Arhiva oaselor rupte: Cum înregistrau rușii ilegal muzică pe radiografii

Rusia sovietică a fost un loc foarte restrictiv. Mass-media erau puternic cenzurate, undele de radio și televiziune ale posturilor străine erau bruiate, cărțile care criticau regimul sovietic erau interzise, iar difuzarea de muzică occidentală, socotită „dăunătoare din punct de vedere moral și cultural”, era interzisă.

Totodată, existau din plin disidenți. Literatura interzisă și publicațiile underground erau reproduse de mână și cărțile circulau de la un cititor la altul. Până și muzica era înregistrată ilegal.

La acea vreme, muzica era disponibilă numai pe discuri de vinil, iar pentru a reproduce aceste discuri era nevoie de un dispozitiv numit „strung de înregistrare” și de discuri negre de vinil pe care să se imprime înregistrarea. Dar acestea erau scumpe și nu puteau fi găsite cu ușurință.

În pofida lipsei echipamentului necesar, mulți adolescenți ruși cărora le plăceau rock-ul, jazz-ul și muzica pop își confecționau dispozitive de înregistrare improvizate din fonografe modificate și copiau multe albume ale unor artiști occidentali precum Elvis Presley, The Beatles, The Rolling Stones și Beach Boys, conform The Guardian.

Radiografii adunate de la gunoi sau de prin spitale

Wikipedia descrie procesul: Radiografiile erau adunate de la gunoi sau cumpărate de la spitale, iar muzica era înregistrată pe ele cu ajutorul unui pick-up modificat.

Rezultatele semănau cu discurile pe care le distribuiau revistele occidentale, însă pe ele se aflau imaginile sinistre ale unor coaste rupte și încheieturi dislocate.

Potrivit BBC, fanii numeau aceste albume „muzică cu oase”, „înregistrări pe coaste” sau „muzică pe coaste”, „jazz pe coaste” și alte asemenea denumiri.

Discurile din radiografii, care aveau muzică pe o singură parte, aveau adeseori un sunet groaznic și puteau fi ascultate doar de câteva zeci de ori înainte să devină inutilizabile.

Însă erau ieftine, costând doar o rublă sau o rublă și jumătate pe piața neagră. Cum filmele de radiografie erau subțiri, șanțurile din ele erau superficiale, iar muzica suna foarte prost. Unele erau char de neascultat.

Dar nu conta. Tinerii se entuziasmau chiar și la cea mai mică urmă de melodie, la cea mai mică urmă din acest sunet interzis.

Conform explicațiilor disponibile pe X-Ray Audio Project, un strung pentru înregistrare este ca un gramofon sau pick-up cu sens invers.

În loc de ac care să citească șanțurile discului prin vibrații care sunt transformate în sunet, un cap vibrator încrustează șanțuri pe o suprafață goală care se învârte, atunci când este cuplat la un semnal audio.

Cât despre folosirea radiografiilor în loc de discuri, „procesul seamănă cu cel gastronomic și este cam imprevizibil, chiar dacă știi rețeta.

Există multe variabile care contează: vârsta acului inscriptor, unghiul de inscriptare, temperatura, calitatea suprafeței, genul de muzică, abilitățile celui care înregistrează, calitatea sursei originale etc. Fiecare disc este înregistrat în timp real, așa că sună diferit de celelalte.”

Chiar și așa, unele dintre înregistrările timpurii sunt foarte bine lucrate și sună uimitor. Însă, pe măsură ce practica s-a răspândit și șansa de a face bani din ea a crescut, s-au implicat tot mai mulți oameni lipsiți de abilități, iar calitatea a scăzut considerabil.

Pe la sfârșitul anilor ’50, autoritățile ruse au aflat despre existența acestei culturi underground și au încercat să destructureze una dintre cele mai mari rețele în 1959, trimițând liderii rețelei la închisoare. Sovieticii au fondat o organizație numită Patrula muzicală, care depista astfel de activități ilegale.

Dar muzica pe radiografii a continuat să apară și în anii următori, până când au devenit populare casetele. Ușurința cu care casetele puteau fi duplicate fără să se piardă mare lucru din calitate a dus în cele din urmă la dispariția „muzicii pe coaste rupte”.