fbpx

Descoperire unică în Filipine: Moluștele care mănâncă piatră și excretează nisip

Cele mai multe scoici sunt mulțumite dacă își fac vizuina într-un banc moale de nisip sau noroi. Dar nu și această moluscă. Ea este mult mai „hardcore”: mănâncă pietre și excretează resturile sub formă de nisip.

Lithoredo abatanica se află pe o listă scurtă cu animale de apă dulce capabile să modifice mediul înconjurător și să creeze spații în care să se ascundă și alte specii, afectând astfel ecosistemul râului în care se află. Problema este că nu se cunoaște motivul pentru care aceste animale depun astfel de eforturi.

Lithoredo abatanica înghite piatră și excretează nisip. Cercetătorii cred că, făcând găuri în pietre, aceste moluște modifică ecosistemele râurilor. Foto: Ocean Genome Legacy / YouTube

Această creatură minusculă, asemănătoare cu un vierme, a fost observată pentru prima oară în 2006, în timpul unei expediții a Muzeului Național Francez de Istorie Naturală, potrivit Science Alert.

Cercetătorii erau siguri că animalul făcea parte din familia de moluște numite teredinidae, însă abia recent au reușit să studieze mai amănunțit aceste exemplare, în timpul unei expediții de studiere a vieții sălbatice din Filipine.

„Acest animal este atât de neobișnuit, încât am fost nevoiți să creăm un gen nou. Această specie se găsește numai într-o porțiune de 3-5 kilometri a acestui râu din Filipine”, spune Dan Distel, director al Centrului „Ocean Genome Legacy”, din SUA.

Urmărește clipul de mai jos ca să vezi cum colegii lui Distel găsesc și recoltează aceste animale mici și ciudate.

Articolul continuă mai jos

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi zilnic pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări!

Click pentru abonare ▸

Fii fără grijă, nu facem spam.

Mai multe specimene au fost recoltate din câteva locuri de-a lungul Râului Abatan din estul Bohol-ului, cu ajutorul unui ciocan și al unei dălți, înainte de a fi observate într-un acvariu și apoi conservate.

Moluștele nu sunt viermi, ci un fel de bivalve (ca midiile și scoicile). Însă corpurile lor alungite nu încap în carapacea lor minusculă, care a evoluat ca o unealtă de măcinat care le ajută să fărmițeze lemnul pentru a se putea hrăni.

Din vremuri arhaice, abilitatea de a mesteca lemnul a transformat moluștele într-un adevărat blestem pentru marinari. Infestațiile cu moluște distrugeau totul, de la carena vaselor la catarge și jetelele porturilor.

Moluștele care pătrundeau în lemnul vapoarelor puteau ajunge la mărimi impresionante. Kuphus polythalamia este cea mai lungă bivalvă de pe planetă (o poți vedea în filmul de mai jos), cufundându-și corpul lung de 1.5 metri în noroiul mangrovelor, unde bacteriile din branhiile sale transformă hidrogenul sulfurat în nutrimente potrivite.

Noua specie de mâncător de piatră are o mărime mai redusă, corpul său de culoare alb-pal măsurând puțin peste zece centimetri, de la cap la coadă.

La fel ca în cazul altor specii de moluște, L. abatanica are, de asemenea, o carcasă care s-a transformat de-a lungul erelor într-un instrument de săpat în piatră. Însă această moluscă nu sapă în lemn.

Instrumentul de săpat al animalului este mai potrivit pentru fărmițarea calcarului, având forma a zeci de dinți mici, în loc de sutele de protuberanțe abrazive care acoperă carcasa rudelor sale.

Există și alte diferențe. În interiorul celor mai multe moluște, microbii transformă așchiile înmuiate (înmagazinate într-o pungă de lângă intestin) într-o „supă” nutritivă. Cercetătorii nu au descoperit nicio dovadă că bucățile de piatră sedimentară din tractul digestiv al noii specii ofereau o hrană suficientă.

Mai multe exemplare au fost prelevate din râu pentru a fi studiate. Foto: Ocean Genome Legacy / YouTube

La ieșire, roca pulverizată arată așa cum arăta la intrare: o granulație fină care contribuie la stratul de nisip de pe fundul râului. Analizele cu raze X făcute pe pietrele din jur și pe fecalele animalelor au arătat că acestea se potriveau din punct de vedere chimic.

Pentru moment, tot ce pot face oamenii de știință este să speculeze, dar este posibil ca aceste moluște minuscule devoratoare de piatră să își adune hrana într-un fel asemănător cu cel al verilor lor gigantici, cu puțin ajutor din partea bacteriilor unice care trăiesc în branhiile lor mari.

O altă variantă ar fi că animalul ingerează bucăți de piatră din apă prin sifonul său. Este evident că mai sunt de elucidat multe mistere când vine vorba de obiceiurile acestui grup nou de terepinidae, însă eforturile s-ar putea să merite.

În primul rând, studierea obiceiurilor ecologice ale acestor animale ar putea să ne spună foarte multe despre felul în care alte organisme din mediul lor profită de comportamentul lor. Vizuinile din piatră se pot conserva timp de milioane de ani, dar se pot studia câteva „șmecherii” ale acestor moluște cu poftă de piatră pentru a înțelege mai bine specimenele arhaice.

Bacteriile din branhiile lor ar putea oferi o sursă nouă de produse farmaceutice, clase noi de antibiotice care să ajute la lupta împotriva amenințării bacteriilor rezistente la medicamente.

Cercetătorii speră să analizeze în continuare genomul animalelor pentru a-și face o idee mai bună legată de poziția acestor viețuitoare în cadrul arborelui familial al moluștelor, rezolvând în același timp misterul legat de hrana consumată de aceste animale și de motivul pentru care au evoluat astfel încât să poată măcina piatra.


Ți s-a părut interesant acest articol? Citește și:


Distribuie articolul:

Citește în continuare

>