De când transplantul de organe a devenit o posibilitate, numărul pacienților care se află pe lista de așteptare sau care ajung să fie supuși unei astfel de proceduri a crescut constant.
Pe măsură ce au efectuat tot mai multe astfel de intervenții și au adunat mai multe date, medicii au descoperit că există cazuri în care, după transplant, grupa sanguină sau chiar ADN-ul beneficiarului s-au modificat. Atunci când organul primit este inima sau ficatul, în timp, beneficiarul va ajunge să aibă grupa sanguină a donatorului.
Însă cercetătorii studiază un fenomen nou, care se manifestă în special la beneficiarii transplantului de inimă: transferul de memorie. De ce se petrece acest fenomen misterios?
Care este legătura dintre memorie și operația de transplant de organe? Avem la îndemână câteva indicii…
„Ceva” din donator continuă să trăiască…
Există cel puțin 70 de cazuri bine documentate în care beneficiarul unui transplant de organe a suferit schimbări de personalitate în urma intervenției. În aceste situații bizare, personalitatea beneficiarului a început să o reflecte pe cea a donatorului.
Fenomenul este și mai accentuat în cazul celor care au beneficiat de un transplant de inimă. Într-un studiu publicat în jurnalul Quality of Life Research, 47 de beneficiari care au primit o inimă nouă prin transplant au fost intervievați pe o perioadă de doi ani.
79% nu au sesizat nicio schimbare de personalitate în acest interval, 15% au simțit o oarecare modificare, iar 6% au confirmat că au resimțit o schimbare drastică.
Un alt studiu care a ajuns la o concluzie asemănătoare s-a desfășurat la Școala de Asistenți Medicali din cadrul Universității Hawaii și a avut drept subiecți zece beneficiari ai transplantului de inimă.
Cercetătorii au descoperit că, după intervenție, pacienții au prezentat modificări de atitudine, preluând în special gusturile donatorului în materie de mâncare, muzică, artă și preferințele sale în ceea ce privește sexul, distracția și cariera.
Noul organ aduce bucurii, dar și traume
În unele cazuri de transplant de organe, schimbările apar doar în ceea ce privește gusturile și preferințele.
La alți pacienți, apar traumele, amintirile sau sentimentele pe care donatorii le-au avut înainte de moarte. Într-un astfel de caz, o femeie a început să tânjească după bere și carne de pui, care fuseseră alimentele preferate ale donatorului.
Un alt caz este cel al lui David Waters, care în 2009 a primit inima lui Kaden Delaney, un tânăr în vârstă de 18 ani. După transplant, Waters a început să tânjească după Burger Rings, gustarea zilnică preferată a donatorului.
În alt caz, dansatoarea Claire Sylvia a primit inima și plămânii unui tânăr de 18 ani, care murise într-un accident de motocicletă.
După o vreme, Claire a dezvoltat o poftă inexplicabilă de bere și carne de pui. De asemenea, a început să aibă vise care se repetau despre un anumit „Tim”. Ea și-a dat seama că Tim era donatorul inimii și că tânărului îi plăcuseră felurile de mâncare pe care ea a ajuns să și le dorească.
A descris toate aceste experiențe în cartea A Change of Heart (în engleză, un joc de cuvinte care se pate traduce „O schimbare a inimii”, dar înseamnă și „O schimbare de opinii/preferințe”).
Dar acest fenomen are și o parte negativă. După o operație de transplant de inimă, o fetiță de opt ani a început să aibă coșmaruri legate de omul care îl ucisese pe donatorul ei.
Detaliile din visele ei erau atât de precise, încât poliția a reușit să găsească criminalul, care până atunci le scăpase, și să îl condamne. Un alt exemplu este cel al americanului Sonny Graham.
Un transplant de organe transferă și gânduri?
În 1995, Graham a primit inima lui Terry Cottle, un bărbat care se sinucisese împușcându-se în cap. Ulterior, Graham și văduva lui Cottle, Cheryl, s-au îndrăgostit și s-au căsătorit. Dar după 12 ani, Graham a murit împușcându-se în cap, la fel ca cel care îi donase inima.
În pofida deceniilor de studii, formarea și stocarea amintirilor tot nu este înțeleasă în întregime.
Teoria general acceptată spune că sinapsele creierului joacă un rol important în formarea memoriei. Memoria este abilitatea minții noastre de a codifica, stoca și accesa informațiile de care avem nevoie.
Din câte au descoperit oamenii de știință până acum, se pare că zone diferite ale creierului sunt implicate în crearea și managementul diferitelor tipuri de memorie.
Se crede că hipocampul, de exemplu, este responsabil de învățarea spațială și declarativă. Amigdala pare a fi cea care se „ocupă” cu memoria emoțională și frica.
Corpul ține minte
Mai există încă o teorie, care presupune existența unei „memorii corporale”. Aceasta postulează că organele corpului uman (nu numai creierul) sunt capabile să stocheze amintiri.
Există și o variație a acestei teorii, numită „memoria celulară”. Aceasta pretinde că poate explica schimbările care apar la beneficiarii transplanturilor.
Potrivit teoriei memoriei celulare, amintirile sunt depozitate și în afara creierului și a sistemului nervos, în celulele corpului.
Oamenii de știință de la Universitatea Tufts au desfășurat studii care susțin această ipoteză. În cadrul experimentelor, mai mulți viermi condiționați într-un anumit fel erau tăiați în bucăți și reduși la a 279-a parte din mărimea lor inițială.
În câteva săptămâni, bucățile au crescut și au format alți viermi. Aceștia arătau semne ale condiționării la care fusese supus viermele inițial.
O altă contribuție majoră la această teorie au fost experimentele făcute în anii ’50 și ’60 de către James McConnell. Acesta a fost un biolog american, specialist în psihologia animalelor, cercetător la Universitatea din Michigan.
Memoria viermilor
McConnell cunoscut pentru cercetările sale privind învățarea și transferul memoriei la viermilor plați. În cadrul experimentelor sale, McConnell a condiționat un grup de viermi să traverseze un labirint, folosind șocuri electrice ca să îi determine să evite greșelile.
Apoi, viermii au fost tăiați în bucăți mici, care le-au fost oferite drept hrană altor viermi, necondiționați.
Aceștia din urmă au reușit să treacă prin labirint mai repede decât alți viermi, care nu fuseseră hrăniți cu bucăți din grupul inițial. Dar stresul datorat șocurilor electrice produce hormoni care rămân în corp.
Prin urmare, comportamentul viermilor a fost pus pe seama transferului de hormoni, și nu al transferului de memorie.
Teoria memoriei celulare pare să explice experiențele prin care trec beneficiarii transplanturilor. Dar există și mult scepticism privitor la această teorie, pe care mulți o numesc „pseudoștiință”.
Asta, deoarece nu există nicio modalitate cunoscută prin care memoria să poată fi depozitată în celule care nu sunt de tipul celor aflate în creier.
Totuși, s-ar putea ca și de această dată – ca în multe alte situații – oamenii de știință să respingă evidența (în cazul de față, memoria trupului) doar pentru că încă nu au reușit să creeze instrumente prin care să o măsoare.
cititi cartea creierul din burta
Deosebit de interesante și nu numai, cunoștințe ce îți modelează nu numai intelectul, îmbogățindu-l, ci și
propriile convingeri, cizelându-le, aducând plusuri
comportamentului social și personal, direcționând
persoana care le înmagazinează să le treacă printr-o
proprie evaluare, astfel dând un plus personalității proprii.
Mulțumesc!
Corpul este mintea.