La 9 iunie 53 î.e.n. Roma a suferit unul dintre cele mai mari dezastre militare din istoria sa. În sud-estul Turciei, în apropiere de Carras (actualul Harran), s-au confruntat două armate la prima vedere cu totul inegale.

Trupele romane, conduse de triumvirul Marcus Licinius Crassus, se bazau pe infanterie grea și erau formate din 36.000 – 42.000 de oameni. Plutarh spune că acest număr includea șapte legiuni (aproximativ 28.000 de legionari), 4.000 de infanteriști ușori și 4.000 de cavaleri.

Armata parților, comandată de nobilul Surena, se baza pe cavalerie și era formată dintr-un corp de 1.000 de călăreți catafracți (cavalerie grea) și 9.000 de arcași călare. Atacul combinat al cavaleriei grele și al arcașilor călare parți a decis confruntarea, în care au fost uciși aproximativ 20.000 de luptători romani, inclusiv Crassus însuși.

Prizonieri deportați

O parte dintre supraviețuitorii romani au reușit să evadeze și să se întoarcă pe teritoriul roman, în timp ce restul, aproximativ 10.000 de oameni, conform surselor, au fost luați prizonieri.

Plutarh povestește că prizonierii au fost duși la Seleucia de pe Tigru, în apropiere de capitala partă Ctesifon, unde au fost forțați să ia parte la o parodie de paradă triumfală. Ultima mențiune despre ei este dată de Pliniu cel Bătrân, care scrie că prizonierii supraviețuitori au fost stabiliți în orașul Alexandria din Margiana (Mervul de astăzi), în Turkmenistan, după ce au fost forțați să parcurgă o distanță de 2.500 de kilometri.

Deportarea prizonierilor în zone îndepărtate era o practică obișnuită în imperiile Iranului antic, nu numai pentru a îngreuna evadarea prizonierilor, ci și pentru a se folosi de experiența lor tehnică și militară în apărarea frontierelor.

De aici încolo, soarta prizonierilor romani de la Carras este învăluită în mister. Cu siguranță că ar fi fost mai logic ca aceste mii de bărbați să se căsătorească cu femei locale și să se integreze astfel pe deplin în societatea partă.

Exact asta a evocat și a criticat poetul Horațiu într-una din odele sale, scrisă 30 de ani mai târziu:

Au putut soldații lui Crassus să trăiască, soți nenorociți, cu soții barbare? Au putut îmbătrâni înarmați în casele socrilor lor?

Cu toate acestea, în anii 1950, un sinolog american, Homer Dubs, a găsit în surse istorice chinezești dovezi că cel puțin un grup de romani a trecut prin și mai multe vicisitudini.

Mercenari romani?

Potrivit cronicilor dinastiei Han, în anul 36 î.e.n. o armată chineză, condusă de generalul Gan Yen-shou, a lansat o campanie militară împotriva luptătorilor Xiongnu, ale căror agresiuni amenințau securitatea comercială a Drumului Mătăsii.

Xiongnu a fost un popor nomad stabilit în regiunea râului Talas din Asia Centrală, nu departe de granița cu Imperiul Part. În timpul atacului asupra capitalei Xiongnu, forțele chineze au observat un contingent ciudat, de peste 100 de infanteriști care apărau una dintre porțile orașului într-o formație asemănătoare cu „solzii de pește”.

Cronica a mai indicat că o palisadă defensivă dublă, din lemn, fusese instalată în afara orașului.

Pentru Homer Dubs, această descriere din cronicile chinezești se referea la soldații romani.

„Solzii de pește” s-ar referi la faimoasa formație testudo sau de broască țestoasă tipică legiunilor romane, în timp ce palisadele duble ar putea evoca un dispozitiv defensiv folosit în tactica romană.

Dacă se acceptă această interpretare, soldații romani din capitala Xiongnu ar fi fost prizonierii din Carras deportați în regiunea Margiana, situată la „doar” 800 de kilometri distanță de teritoriul Xiongnu.

Dovezile par să indice că cel puțin unii dintre ei au reușit să scape din captivitate și au fost angajați ca mercenari de către conducătorul Xiongnu.

Cronicile chinezești relatează, de asemenea, că membrii acestui detașament ciudat au supraviețuit atacului asupra orașului și, datorită curajului lor în luptă, chinezii au decis să-i angajeze în apărarea propriilor lor granițe.

Aceștia au fost mutați în așezarea Liqian, în apropiere de Zhelaizhai, în provincia chineză Gansu. Însuși numele așezării, Liqian, care ar putea face referire la Roma (chinezii numeau Imperiul Roman „Li Qian”) sau ar putea fi o pronunție greșită a cuvântului „legiune”, ar fi o dovadă a acestei mișcări.

Caracteristicile fizice de tip occidental ale populației locale, cum ar fi nasul acvilin, părul creț, șaten și roșcat, precum și existența unor persoane cu ochi albaștri sau verzi au fost, de asemenea, citate ca dovezi, în ciuda faptului că Liqian a fost de fapt distrus în secolul al VIII-lea în urma unui atac al tibetanilor.

Misterul dăinuie în continuare

Ipoteza avansată de Homer Dubs și dezvoltată de unii cercetători nu a fost acceptată de toți specialiștii. S-a subliniat faptul că teoria se bazează pe dovezi indirecte și circumstanțiale, observându-se în special că nu există o legătură directă între prizonierii din Carras și ciudatul detașament de soldați care a apărat capitala Xiongnu și fondarea ulterioară a Liqian.

Atunci, referirea din sursele chinezești la o unitate de soldați care luptau în formație de „solzi de pește” ar indica doar prezența în apărarea capitalei Xiongnu a unor trupe necunoscute armatei chineze.

De asemenea, utilizarea palisadelor duble de apărare nu ar fi unică pentru legiunile romane. Semnificația termenului Liqian sau Li-chien în sursele chinezești antice este, de asemenea, neclară: s-ar putea referi la diferite locuri din Orientul Apropiat sau din Asia, cum ar fi orașul Petra, regiunile Media și Hyrcania, sau la una dintre diferitele Alexandrii fondate de Alexandru cel Mare în secolul al IV-lea î.e.n.

În ceea ce privește strămoșii romani pretinși de locuitorii din regiunea Zhelaizhai, studii genetice recente din zonă par să infirme această legătură.

Astfel, soarta finală a legiunii pierdute a lui Crassus rămâne, până în ziua de azi, învăluită în mister; un sfârșit care nu poate fi rezolvat decât prin descoperirea de noi dovezi arheologice în viitor.