Mirosul stereo: Adevăratul motiv pentru care șerpii au limba bifurcată

Pe când dinozaurii cutreierau pădurile din vechea Americă de Sud, șopârlele primitive se strecurau, neobservate, pe sub picioarele lor. Poate pentru a evita să fie călcate și strivite de rudele lor uriașe, unele dintre aceste șopârle timpurii s-au refugiat sub pământ.

Aici au dezvoltat corpuri lungi și subțiri și membre mici, ca să încapă prin cotloanele înguste. În lipsa luminii, vederea lor a dispărut, dar în locul ei a evoluat un simț al mirosului deosebit de puternic.

O viperă Atheris squamigera. Foto: Wikimedia

Acești protoșerpi au dezvoltat una dintre cele mai emblematice trăsături ale lor – o limbă lungă, bifurcată, care se mișca din loc în loc. Aceste reptile au revenit în cele din urmă la suprafață, dar abia după dispariția dinozaurilor, milioane de ani mai târziu, s-au diversificat în nenumăratele specii de șerpi pe care le putem vedea și astăzi.

O enigmă din preistorie

Limba șerpilor este atât de ciudată, încât i-a fascinat pe naturaliști vreme de sute de ani. Aristotel, de pildă, credea că vârfurile bifurcate le confereau șerpilor o „dublă plăcere” a gustului, o opinie reflectată și de naturalistul francez Bernard Germain de Lacépède, care credea că vârfurile se lipeau mai bine de „corpul gustos” al prăzii, potrivit The Conversation.

Giovanni Battista Hodierna, un astronom și naturalist din secolul al XVII-lea, credea că șerpii se folosesc de limbă ca să își scoată mizeria din nas, deoarece se târăsc mereu pe pământ. Alții susțineau că șerpii se folosesc de limbă ca să prindă muște sau ca să adune cu ea aer, să respire.

Una dintre cele mai persistente credințe a fost aceea că limba este un organ ca un dublu spin veninos, o concepție greșită perpetuată inclusiv de William Shakespeare.

Potrivit naturalistului francez Jean-Baptiste Lamarck, vederea slabă îi obligă pe șerpi să se folosească de limba bifurcată „ca să simtă mai multe obiecte în același timp”. Convingerea lui Lamarck că limba funcționează ca un organ tactil a fost opinia științifică dominantă până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Șerpii miros cu limba

Indiciile privind adevărata utilitate a limbii șerpilor au început să apară la începutul anilor 1900, când oamenii de știință și-au îndreptat atenția către două organe asemănătoare unor bulbi, situate chiar deasupra vălului palatin, sub nas.

Cunoscute drept organele lui Jacobson sau organe vomeronazale, acestea se deschid spre gură prin două găuri mici. Organele vomeronazale se găsesc la mai multe animale terestre, inclusiv la mamifere.

Oamenii de știință au descoperit că organele vomeronazale sunt, de fapt, o ramificație a nasului. Sunt căptușite cu celule senzoriale similare care trimit impulsuri către aceeași parte a creierului precum nasul. Particulele minuscule ridicate de vârful limbii ajung în organul vomeronazal.

Aceste descoperiri au dus la înțelegerea faptului că șerpii își folosesc limba ca să colecteze și să transporte moleculele către organele vomeronazale – deci nu pentru a le gusta, ci pentru a le mirosi.

În 1994, biologul Kurt Schwenk a realizat filmări și fotografii care au arătat că, atunci când șerpii adună cu limba mostre (molecule) de substanțe chimice, își depărtează la maximum cele două vârfuri chiar în momentul în care ating solul. Această acțiune le permite să colecteze simultan molecule din două puncte îndepărtate.

Vârfurile limbii transmit molecule de miros către organul vomeronazal. Foto: Kurt Schwenk

Fiecare vârf ajunge la propriul lui organ vomeronazal, permițând creierului să evalueze instantaneu în care parte mirosul este mai puternic.

Limba șerpilor are două vârfuri din același motiv pentru care și noi avem două urechi: le conferă miros direcțional sau stereo la fiecare mișcare, o abilitate care se dovedește extrem de utilă atunci când urmăresc dâre de miros lăsate de pradă sau de partenerii de împerechere.

Șopârlele cu limba bifurcată, rudele cu picioare ale șerpilor, procedează în mod similar, însă șerpii duc totul la un alt nivel.

Vârtejuri de mirosuri

Spre deosebire de șopârle, atunci când șerpii colectează molecule din aer ca să le analizeze, își mișcă rapid limba în sus și în jos. Această mișcare sus-jos generează două mici vârtejuri de aer care acționează ca niște ventilatoare, atrăgând mirosurile din fiecare parte și proiectându-le direct în calea fiecărui vârf de limbă.

Deoarece moleculele din aer sunt puține și foarte rare, este posibil ca forma unică a mișcării să ajute la concentrarea moleculelor și la accelerarea colectării lor pe vârful limbii.

Din cauza mediului, a geneticii și a altor factori, selecția naturală nu reușește întotdeauna să creeze organe proiectate în mod optim. Dar când vine vorba de limba șerpilor, natura pare să fi dat lovitura.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu