fbpx

Miezul-demon, a treia bombă nucleară ce ar fi trebuit să lovească Japonia

Era jumătatea lunii august 1945, iar „miezul-demon” era pregătit să fie dezlănțuit asupra unei Japonii în derută, lovită deja de două ori cu cea mai devastatoare armă din istorie. De data aceasta, însă, victimele bombei nucleare au fost tocmai fizicienii care au proiectat-o.

Cu o săptămână mai devreme, „Băiețelul” fusese detonat deasupra Hiroshimei, urmat la scurt timp de „Grăsanul”, în Nagasaki. Acestea au fost primele și singurele bombe nucleare folosite vreodată în război, ucigând aproximativ 200.000 de oameni.

Dacă lucrurile ar fi decurs puțin diferit, ar fi urmat o a treia lovitură mortală, dar istoria avea alte planuri…

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
Reconstituire a accidentului din 1945 cu „miezul-demon”. Foto: Laboratorul din Los Alamos

După ce bomba de la Nagasaki le-a dovedit tuturor că explozia de la Hiroshima nu a fost un accident nefericit, Japonia s-a predat, la 15 august, când postul național de radio a difuzat discursul înregistrat al împăratului Hirohito, care accepta cererile Aliaților.

Era pentru prima oară când publicul japonez auzea vocea unui împărat, însă pentru savanții de la Laboratorul Los Alamos, din New Mexico, care lucrau la Proiectul Y, evenimentul avea o semnificație mai presantă.

„Rufus” se transformă în „miezul-demon”

Asta însemna că miezul celei de-a treia bombe atomice la care lucrau, o sferă de 6.2 kilograme de plutoniu și galiu rafinat, nu mai era necesar în război.

Dacă conflictul ar fi continuat așa cum se desfășura de cinci ani ani, miezul de plutoniu ar fi fost potrivit în cadrul unui alt ansamblu asemănător „Grăsanului” și ar fi fost detonat deasupra unui alt oraș japonez după numai patru zile.

Articolul continuă mai jos

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi zilnic pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări!

Click pentru abonare ▸

Fii fără grijă, nu facem spam.

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
Louis Slotin (stânga) alături de carcasa de asamblare a primei bombe nucleare. Foto: Laboratorul Los Alamos

Dar soarta a cruțat aceste vieți și dispozitivul de la Los Alamos – cu nume de cod „Rufus” – a rămas în complex pentru a fi testat în continuare. În timpul acestor teste, bomba și-a câștigat numele de „miezul-demon”.

Potrivit Curiosity, primul accident a avut loc la mai puțin de o săptămână după ce Japonia s-a predat și la numai două zile după ce s-a anulat detonarea „miezului-demon”.

Misiunea a fost anulată, însă dispozitivul, aflat în Los Alamos, a găsit oricum ocazia de a ucide. Savanții de la Los Alamos cunoșteau bine riscurile atunci când desfășurau experimente cu starea critică – o modalitate de a măsura pragul la care plutoniul ar fi devenit supercritic, punctul la care o reacție nucleară în lanț cauzează o explozie de radiație mortală.

„Șmecheria” făcută de savanți în cadrul Proiectului Manhattan – din care făcea parte și laboratorul de la Los Alamos – era să afle cât de departe puteau merge înainte ca acea reacție periculoasă să se declanșeze.

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
Mâna arsă de radiații a lui Daghlian. Foto: Laboratorul din Los Alamos

Savanții aveau chiar și o denumire informală pentru aceste experimente de mare risc, ce arăta cât de periculoase erau activitățile lor. Numeau procedura „gâdilatul cozii dragonului”, știind că, dacă ar fi avut nenorocul să stârnească bestia furioasă, ar fi avut mult de suferit.

Și tocmai asta i s-a întâmplat lui Harry Daghlian, unul dintre fizicienii de la Los Alamos. În seara de 21 august 1945, după cină, Daghlian s-a întors în laborator ca să gâdile coada dragonului de unul singur, fără ca în jurul lui să se afle alți savanți (mai era doar un paznic), ceea ce era o încălcare a protocoalelor de siguranță.

Cum te gâdilă bomba atomică

Conform Science Alert, pe măsură ce Daghlian lucra, a încercuit sfera de plutoniu cu cărămizi din carbid de tungsten, material care reflecta neutronii emiși de miez, aducându-l aproape de punctul critic.

Cărămidă cu cărămidă, Daghlian a construit în jurul miezului acești pereți reflectorizanți, până când echipamentul său de monitorizare a neutronilor a indicat faptul că plutoniul era pe cale să treacă la stadiul supercritic, dacă ar mai fi continuat să pună cărămizi.

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
Reconstituirea accidentului din 1946. Foto: Laboratorul din Los Alamos

A încercat să îndepărteze una dintre cărămizi, însă a scăpat-o din greșeală pe sferă, inducând starea supercritică și generând o strălucire de lumină albastră și un val de căldură.

Daghlian a îndepărtat imediat cărămida, simțind la mână o senzație de gâdilat. Din păcate, era prea târziu. În acele câteva momente, primise o doză mortală de radiație.

Mâna lui arsă și iradiată s-a umplut de bășici, iar fizicianul a intrat în comă după câteva săptămâni de grețuri și dureri. A murit la doar 25 de zile de la accident. Paznicul de serviciu a primit, de asemenea, o doză de radiație, însă non-letală.

Dar „miezul-diavol” încă nu-și spusese ultimul cuvânt. După moartea lui Daghlian, procedurile de siguranță au fost regândite, dar schimbările nu au fost de ajuns pentru a preveni un nou incident similar în anul următor.

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
Diagramă a accidentului din 1946, în care au fost iradiate șapte persoane. Foto: Laboratorul din Los Alamos

Pe 21 mai 1946, unul dintre colegii lui Daghlian, fizicianul Louis Slotin, demonstra un experiment similar, coborând un dom de beriliu peste miez. Precum cărămizile de carbid din anul precedent, domul de beriliu reflecta neutronii înapoi spre miez, împingându-l către punctul critic.

Slotin a avut grijă să se asigure că domul – numit „reflector” – nu acoperea miezul în întregime, folosind o șurubelniță pentru a păstra o mică deschizătură care avea rolul de valvă și permitea să scape suficienți neutroni.

Metoda a funcționat, dar până la un punct. Șurubelnița a alunecat și domul a căzut, acoperind pentru o clipă miezul în întregime cu o bulă de beriliu ce reflecta spre miez prea mulți neutroni.

Potrivit Atlas Obscura, un alt savant din cameră, Raemer Schreiber, s-a întors când a auzit zgomotul căderii domului, simțind căldură și văzând un fulger albastru în momentul în care „miezul-demon” a intrat în starea supercritică pentru a doua oară în mai puțin de un an.

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
„Grăsanul”, bomba nucleară care a lovit Hiroshima, este încărcat pe o platformă înaintea inspecției finale. Foto: Arhivele Naționale ale SUA

„Fulgerul albastru a fost clar vizibil în cameră, deși aceasta era iluminată bine de la ferestre și, probabil, de către sursele de lumină din tavan. Durata totală a fulgerului nu a fost de mai mult de câteva zecimi dintr-o secundă. Slotin a reacționat foarte repede și a înlăturat reflectorul”, a avea să consemneze Schrieber mai târziu într-un raport.

Slotin și-a rectificat cu repeziciune greșeala mortală, dar răul fusese deja făcut. El și alți șapte oameni care se aflau în cameră – inclusiv un fotograf și un paznic de securitate – au fost expuși cu toții la radiații, cu toate că Slotin a fost singurul care a primit o doză mortală, chiar mai mare decât cea primită de Daghlian.

„Miezul-demon” și arsura solară tridimensională

După un puseu inițial de greață și vomă, Slotin a părut să-și revină la spital, însă, după numai câteva zile, a început să piardă în greutate, trecând prin dureri abdominale și dând semne de confuzie.

Un comunicat de presă emis de Los Alamos la acea vreme îi descria starea ca fiind „o arsură solară tridimensională”. La nouă zile după ce a scăpat șurubelnița, Slotin a murit.

Operațiunea Crossroads. Foto: Departamentul Apărării al SUA

Cele două accidente mortale, petrecute la numai câteva luni distanță, au dus la schimbări reale la Los Alamos. Noile protocoale au pus capăt experimentelor de stare critică făcute cu mâna, iar savanții au fost nevoiți să folosească dispozitive pentru a manipula miezurile radioactive de la o distanță de câteva sute de metri.

De asemenea, miezul de plutoniu nu a mai fost numit „Rufus”. De aici înainte, avea să fie cunoscut numai ca „miezul-demon”. Însă, după toate cele întâmplate, vremea miezului nuclear trecuse.

După accidentul lui Slotin – și creșterea nivelurilor de radiație a miezului – planurile de a folosi sfera letală în cadrul Operațiunii Crossroads, prima explozie nucleară de după război, care trebuia declanșată în Atolul Bikini, o lună mai târziu, au fost anulate.

În schimb, plutoniul a fost topit și reintegrat în stocul nuclear al SUA, pentru ca, la nevoie, să fie transformat în alte miezuri nucleare. Pentru a doua și ultima oară, planurile de detonare a „miezului-demon” fuseseră anulate.

Echipajul Enola Gay, bombardierul din care a fost lansată peste Hiroshima arma atomică. Foto: AFP/Getty Images

Moartea celor doi savanți nu poate fi comparată cu ororile care s-ar fi petrecut dacă „miezul-demon” ar fi fost folosit într-un al treilea atac nuclear împotriva Japoniei, dar este ușor de înțeles de ce oamenii de știință i-au pus această poreclă sinistră.

Apoi, mai cunt câteva detalii ciudate, care alcătuiesc fundalul poveștii. Daghilan și Slotin au fost uciși de același miez de plutoniu, ambele incidente au avut loc în zile de marți, pe data de 21 a lunii, iar cei doi au murit în aceeași cameră de spital.

„Ei bine, s-a terminat…”

Desigur, acestea sunt doar coincidențe. „Miezul-demon” nu era cu adevărat demonic. Diabolic este faptul că oamenii au creat astfel de arme teribile.

Și adevărata oroare – pe lângă efectele oribile ale iradierii – este că acești savanți nu au reușit să se protejeze de pericolele extreme la care se expuneau, deși cunoșteau bine riscurile.

Stânga: Bombardarea Hiroshimei, 6 august 1945. Dreapta: Bomba atomică explodează peste Nagasaki, la 9 august 1945. Foto: AP

Potrivit lui Schreiber, primele vorbe ale lui Slotin după ce a fost iradiat au fost simple și resemnate. Slotin îi fusese alături prietenului său Daghlian, în timp ce acesta murea pe patul de spital, și știa bine ce urmează.

„Ei bine”, a spus Slotin, „s-a terminat”.


Ți s-a părut interesant acest subiect? Citește și:


Distribuie articolul:

Citește în continuare

>