Miezul-demon, a treia bombă nucleară ce ar fi trebuit să lovească Japonia

Era jumătatea lunii august 1945, iar „miezul-demon” era pregătit să fie dezlănțuit asupra unei Japonii în derută, lovită deja de două ori cu cea mai devastatoare armă din istorie.

De data aceasta, însă, victimele bombei nucleare au fost tocmai fizicienii care au proiectat-o.

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
Reconstituire a accidentului din 1945 cu „miezul-demon”. Foto: Laboratorul din Los Alamos

Cu o săptămână mai devreme, „Băiețelul” fusese detonat deasupra Hiroshimei, urmat la scurt timp de „Grăsanul”, în Nagasaki. Acestea au fost primele și singurele bombe nucleare folosite vreodată în război, ucigând aproximativ 200.000 de oameni.

Dacă lucrurile ar fi decurs altfel, ar fi urmat o a treia lovitură mortală, dar istoria avea alte planuri…

După ce bomba de la Nagasaki le-a dovedit tuturor că explozia de la Hiroshima nu a fost un accident nefericit, Japonia s-a predat.

Pe 15 august 1945, postul național de radio a difuzat discursul înregistrat al împăratului Hirohito, care accepta cererile Aliaților.

Era pentru prima oară când publicul japonez auzea vocea unui împărat, însă pentru savanții de la Laboratorul Los Alamos, din New Mexico, care lucrau la Proiectul Y, evenimentul avea o conotație mai presantă.

Articolul continuă mai jos

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi zilnic pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări!

Click pentru abonare ▸

Fii fără grijă, nu facem spam.

„Rufus” se transformă în „miezul-demon”

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
Louis Slotin (stânga) alături de carcasa de asamblare a primei bombe nucleare. Foto: Laboratorul Los Alamos

Asta însemna că miezul celei de-a treia bombe atomice la care lucrau, o sferă de 6.2 kilograme de plutoniu și galiu, nu mai era necesar în război.

Dacă războiul ar fi continuat, în doar patru zile, miezul de plutoniu ar fi fost montat pe un ansamblu asemănător cu „Grăsanul” și ar fi fost detonat deasupra unui alt oraș japonez.

Dar soarta a cruțat aceste vieți și dispozitivul de la Los Alamos – cu numele de cod „Rufus” – a rămas în complex pentru a fi testat în continuare. În timpul acestor teste, bomba și-a câștigat numele de „miezul-demon”.

Potrivit Curiosity, primul accident care a implicat „mizeul-demon” a avut loc la mai puțin de o săptămână după ce Japonia s-a predat și la numai două zile după ce bombardamentul a fost anulat.

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
Mâna arsă de radiații a lui Daghlian. Foto: Laboratorul din Los Alamos

Savanții de la Los Alamos cunoșteau bine riscurile experimentelor cu starea critică – o modalitate de a măsura pragul la care plutoniul ar fi devenit supercritic, determinând o reacție nucleară în lanț.

Savanții din cadrul Proiectului Manhattan – din care făcea parte și laboratorul de la Los Alamos – voiau să afle cât de departe puteau merge înainte ca acea reacție periculoasă să se declanșeze.

Exista chiar și o denumire informală pentru aceste experimente de mare risc. Procedura era denumită „gâdilatul cozii dragonului”. Savanții știau că, dacă ar fi avut ghinionul să stârnească „bestia” furioasă, ar fi avut mult de suferit.

Și tocmai asta i s-a întâmplat lui Harry Daghlian, unul dintre fizicienii de la Los Alamos. În seara de 21 august 1945, după cină, Daghlian s-a întors în laborator ca să „gâdile” coada dragonului de unul singur.

În laborator nu se mai afla niciun cercetător (în incintă mai era doar un paznic), ceea ce era o încălcare a protocoalelor de siguranță.

Cum te „gâdilă” bomba atomică

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
Reconstituirea accidentului din 1946. Foto: Laboratorul din Los Alamos

Conform Science Alert, Daghlian a încercuit sfera de plutoniu cu cărămizi din carbură de tungsten, material care reflecta neutronii emiși de miez, aducându-l aproape de punctul critic.

Cărămidă cu cărămidă, Daghlian a construit în jurul miezului acești pereți reflectorizanți. La un moment dat, echipamentul de monitorizare a neutronilor a indicat faptul că plutoniul era pe cale să treacă la stadiul supercritic.

Savantul a încercat să îndepărteze una dintre cărămizi, însă a scăpat-o din greșeală pe sferă, inducând starea supercritică și generând o strălucire de lumină albastră și un val de căldură.

Daghlian a îndepărtat imediat cărămida, simțind la mână o senzație de gâdilat. Din păcate, era prea târziu. În acele câteva momente, primise o doză mortală de radiații.

Mâna lui arsă și iradiată s-a umplut de bășici, iar fizicianul a intrat în comă după câteva săptămâni de grețuri și dureri. A murit la doar 25 de zile de la accident. Paznicul de serviciu a primit, de asemenea, o doză de radiație, însă non-letală.

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
Diagramă a accidentului din 1946, în care au fost iradiate șapte persoane. Foto: Laboratorul din Los Alamos

Dar „miezul-diavol” încă nu-și spusese ultimul cuvânt. După moartea lui Daghlian, procedurile de siguranță au fost regândite, dar schimbările nu au fost de ajuns pentru a preveni un nou incident similar, în anul următor.

Pe 21 mai 1946, unul dintre colegii lui Daghlian, fizicianul Louis Slotin, făcea un experiment similar, coborând un dom de beriliu peste miez. Precum cărămizile de carbid din anul precedent, domul de beriliu reflecta neutronii înapoi spre miez, împingându-l către punctul critic.

Slotin a avut grijă să se asigure că domul – numit „reflector” – nu acoperea miezul în întregime, folosind o șurubelniță pentru a păstra o mică deschizătură care avea rolul de valvă și permitea să scape suficienți neutroni.

Metoda a funcționat, dar până la un punct. Șurubelnița a alunecat și domul a căzut, acoperind pentru o clipă miezul.

Potrivit Atlas Obscura, un alt savant aflat în încăpere, Raemer Schreiber, s-a întors când a auzit zgomotul căderii domului. A simțit un val de căldură și a văzut un fulger albastru în momentul în care „miezul-demon” a intrat în starea supercritică.

Miezul-demon, a treia bombă nucleară care ar fi trebuit să lovească Japonia
„Grăsanul”, bomba nucleară care a lovit Hiroshima, este încărcat pe o platformă înaintea inspecției finale. Foto: Arhivele Naționale ale SUA

„Fulgerul albastru a fost clar vizibil în cameră, deși aceasta era bine iluminată (…) Fulgerului nu a durat mai mult de câteva zecimi de secundă. Slotin a reacționat foarte repede și a înlăturat reflectorul”, a avea să consemneze Schrieber mai târziu într-un raport.

Slotin și-a rectificat cu repeziciune greșeala, dar răul fusese deja făcut. El și alți șapte oameni care se aflau în cameră – inclusiv un fotograf și un paznic – au fost expuși cu toții la radiații.

Slotin a fost singurul care a primit o doză mortală, chiar mai mare decât cea primită de Daghlian.

„Miezul-demon” și arsura solară tridimensională

După un puseu inițial de greață și vomă, Slotin a părut să-și revină. Însă, după numai câteva zile, a început să piardă în greutate, având dureri abdominale și dând semne de confuzie.

Un comunicat de presă emis de Los Alamos la acea vreme îi descria starea ca fiind „o arsură solară tridimensională”. La nouă zile după ce a scăpat șurubelnița, Slotin a murit.

Operațiunea Crossroads. Foto: Departamentul Apărării al SUA

Cele două accidente mortale, petrecute la numai câteva luni distanță, au dus la schimbări reale la Los Alamos. Noile protocoale au pus capăt experimentelor de stare critică făcute cu mâna.

Savanții au fost nevoiți să folosească dispozitive pentru a manipula miezurile radioactive de la o distanță considerabilă.

De asemenea, miezul de plutoniu nu a mai fost numit „Rufus”. De aici înainte, avea să fie cunoscut numai ca „miezul-demon”. Însă, după toate cele întâmplate, vremea miezului nuclear trecuse.

După accidentul lui Slotin, planurile de a folosi sfera letală în cadrul Operațiunii Crossroads, prima explozie nucleară de după război, care trebuia declanșată în Atolul Bikini, au fost anulate.

În schimb, plutoniul a fost topit și reintegrat în stocul nuclear al SUA, pentru ca, la nevoie, să fie transformat în alte miezuri nucleare. Pentru a doua și ultima oară, planurile de detonare a „miezului-demon” fuseseră anulate.

Echipajul Enola Gay, bombardierul din care a fost lansată peste Hiroshima arma atomică. Foto: AFP/Getty Images

Moartea celor doi savanți nu poate fi comparată cu ororile care s-ar fi petrecut dacă „miezul-demon” ar fi fost folosit într-un al treilea atac nuclear împotriva Japoniei.

Apoi, mai sunt câteva detalii ciudate, care alcătuiesc fundalul poveștii. Daghilan și Slotin au fost uciși de același miez de plutoniu, ambele incidente au avut loc în zile de marți, pe data de 21 a lunii, iar cei doi au murit în aceeași cameră de spital.

„Ei bine, s-a terminat…”

Desigur, acestea sunt doar coincidențe. „Miezul-demon” nu era cu adevărat demonic. Diabolic este faptul că oamenii au creat astfel de arme teribile.

Și adevărata oroare – pe lângă efectele oribile ale iradierii – este că acești savanți nu au reușit să se protejeze de pericolele extreme la care se expuneau, deși cunoșteau bine riscurile.

Stânga: Bombardarea Hiroshimei, 6 august 1945. Dreapta: Bomba atomică explodează peste Nagasaki, la 9 august 1945. Foto: AP

Potrivit lui Schreiber, primele vorbe ale lui Slotin după ce a fost iradiat au fost simple și pline de resemnare. Slotin îi fusese alături prietenului său Daghlian, în timp ce acesta se stingea pe patul de spital, și știa bine ce urmează.

„Ei bine”, a spus Slotin, „s-a terminat”.


Ți s-a părut interesant acest subiect? Citește și Umbrele de la Hiroshima, siluetele oamenilor pulverizați de bomba atomică. Apoi, află povestea celor 5 care s-au oferit să stea sub bomba nucleară.

Ca să știi mai mult

Dacă te interesează subiectul accidentelor nucleare, îți recomandăm una dintre cele mai bune cărți despre evenimentele de la Cernobîl și tragediile de acolo: „Rugăciune pentru Cernobîl”. Cartea a fost interzisă în Belarus și i-a adus scriitoarei Premiul Nobel pentru Literatură. „În timp ce autoritățile sovietice au încercat să mușamalizeze efectele accidentului, Svetlana Aleksievici a petrecut mai mulți ani adunând mărturii de la supraviețuitori – foști muncitori la centrală, oameni de știință, medici, soldați, pompieri, strămutați, văduve, orfani -, ale căror voci compun o istorie orală marcată de frică, furie și incertitudine, dar și de umor negru și iubire. Cronică a trecutului și avertisment pentru viitor, cartea sa este o lucrare crucială, care, datorită forței emoționale și onestității sale, lasă o amintire de neșters în mintea cititorului.”

Comandă cartea „Rugăciune pentru Cernobîl” pe Cartepedia, Cărturești sau Libris.


Distribuie:

Citește în continuare

Lasă un comentariu