Într-un colț izolat din sudul provinciei iraniene Khorasan, lângă granița cu Afganistanul, se află un sat care, până acum aproximativ un secol, era locuit de oameni de foarte mică statură.

Așezarea este formată din case minuscule, în care un om de înălțime normală nu poate sta în picioare. Cine erau oamenii care au populat acest sat și de ce erau ei atât de mici?

Căsuțele din satul piticilor

Când intri în satul Makhunik, te șochează modul în care arată casele. Dintre cele aproximativ 200 de locuințe de piatră și lut care alcătuiesc acest sat vechi, aproape jumătate par să fi fost construite pentru pitici.

Au înălțimi de cel mult 1.50 metri și intrări înguste, prin care un om de statură normală nu poate pătrunde fără să se contorsioneze. Unele dintre aceste case au tavanul atât de jos, încât încăperile abia ating înălțimea de 1.40 metri.

Totuși, nu există niciun indiciu că oamenii din Makhunik ar fi suferit de nanism. Dimpotrivă, se pare că statura acestor oameni a fost determinată de consangvinizare și factori de mediu.

Potrivit cercetărilor, din cauza căsătoriilor între rude apropiate, a dietei sărace și a apei potabile poluate cu mercur, locutorii din sat au rămas cu o jumătate de metru sub înălțimea medie a acelor vremuri.

Timp de secole, strămoșii oamenilor din Makhunik au trăit complet izolați de civilizația modernă. Regiunea era (și este și acum) secetoasă, pustie și stearpă, ceea ce făcea dificilă cultivarea recoltelor și creșterea animalelor.

Viața grea din Makhunik

Singurele produse cultivate aici erau napii, grânele, orzul și niște fructe asemănătoare curmalelor, numite „jujube”. Cei din satul piticilor supraviețuiau cu o dietă vegetariană simplă.

Cel mai adesea, ei mâncau „kashk-beneh” (un aliment făcut din zer și un soi de fistic cultivat în munți) și „pokhteek” (un amestec de zer uscat și napi).

Malnutriția a contribuit în mod semnificativ la statura scundă a locuitorilor. Mai mult, izolarea i-a obligat să se căsătorească cu rude apropiate. Astfel, moștenirea genetică tot mai săracă a influențat hotărâtor media de înălțime a comunității.

Faptul că erau mici de înălțime nu a fost singurul motiv pentru care acești oameni au construit case mai mici. O casă mică însemna și că era nevoie de mai puține materiale de construcție.

Acesta era un lucru de dorit, fiindcă animalele destul de mari încât să tracteze căruțele erau puține, iar drumurile bune erau ceva rar întâlnit. Așa că locuitorii au fost nevoiți să care materialele de construcție cale de kilometri întregi.

Casele mici erau mai ușor de încălzit și de răcorit decât casele mari și se integrau mai ușor în peisaj, ceea ce însemna că potențialii invadatori le reperau mai greu.

Speranțe de viitor

La mijlocul secolului XX, regiunea a trecut printr-un proces accentuat de dezvoltare. Construirea de drumuri și accesul la vehicule le-au permis sătenilor din Makhunik să-și adauge în dietă o gamă largă de mâncăruri, precum orezul și carnea de pui.

Copiii au devenit mai sănătoși și au crescut mai mult decât părinții lor. Odată cu îmbunătățirea asistenței medicale, media înălțimii a început să crească. Încet, încet, satul piticilor a intrat în istorie.

În prezent, cei mai mulți dintre cei 700 de locuitori din Makhunik au înălțimi normale. Au părăsit de mult timp locuințele liliputane ale strămoșilor lor și s-au mutat în case de cărămidă.

Însă, în afară de locuințe și statură fizică, viața nu s-a îmbunătățit prea mult pentru săteni. Traiul încă este greu și agricultura este și mai săracă, din cauza secetei continue.

Tinerii își caută de lucru în orașele din apropiere, iar cei în vârstă se bazează pe ajutoarele sociale. Arhitectura și moștenirea unică a satului Makhunik îi oferă un potențial bogat pentru turism.

Toată lumea speră că, într-o zi, turismul va crea noi oportunități în sat.