Luptele cu caracatițe – Istoria bizară a unui sport incredibil

Din 1949 până la mijlocul anilor ’60, un sport neconvențional a aprins mințile oamenilor pe tot cuprinsul Statelor Unite: luptele cu caracatițe. Mii de oameni veneau pe țărmul oceanului și așteptau cu respirația întretăiată momentul în care un scufundător intra în ocean ca să se bată cu niște cefalopode.

Cea mai timpurie relatare legată de luptele cu caracatițe ca sport apare într-un număr din 1944 al revistei Mechanix Illustrated. Wilmon Menard, care călătorise în Tahiti, se lăuda că sportul lui preferat era lupta cu caracatițe.

Îi delecta pe cititori povestindu-le cum ajutase un vânător local într-o luptă cu o caracatiță gigant în apele limpezi din jurul insulelor.

„Dacă nu ai grijă, ești mort.” – Menard

luptele cu caracatițe

Menard numea caracatița „vicleanul rege-cu-opt-brațe al mării” și susținea că ghizii locali îi spuseseră că mica insulă pe care se află era un loc de împerechere pentru caracatițe. Menard susținea că locuise pe o plajă numită Rimaroa, un loc ascuns de căutările rudimentare pe internet.

Cele descrise de Menard sunt îndoielnice. Însă în dreptul unei ilustrații mari cât o pagină care îl înfățișează luptându-se cu o caracatiță, Menard își aduce aminte de ferocitatea acestor animale.

Un șef de trib din povestea lui Menard susține că caracatițele sunt fantomele prădătoare ale unui zeu al mării, pe nume Tumu Ra’i Fenua. Acest zeu al mărilor ține cerul cu tentaculele sale și trimite legiuni întregi de caracatițe să atace satele, din când în când.

Aceste legende erau legate de cultura de vânători de caracatițe a membrilor tribului. Pentru Menard, vânatul acestor animale era doar o modalitate de a-și petrece timpul într-un mod plăcut.

Companionul lui Menard era un tânăr de 18 ani pe nume Roo, „arătos și îmbrăcat într-un șorț stacojiu”. Deși era un animal laș în liberate, caracatița devenea foarte periculoasă când era încolțită.

Animalul avea avantajul de a putea respira sub apă și de a se putea strecura în crevasele recifului de corali din jurul insulei. Așa că vânătorii foloseau orice avantaj pe care l-ar fi putut obține.

Înarmați cu sulițe lungi de 3.6 metri, Roo și Menard se strecurau în recif. Caracatițele se retrăgeau, însă Roo era obișnuit cu un astfel de comportament.

Avea răbdare și cânta din fluier la o oarecare distanță. Menard îl descrie ca și când ar fi fosta vorba despre un fermecător de șerpi: încetul cu încetul, caracatița ieșea din ascunziș din pricina muzicii.

Cei doi loveau imediat cu sulițele. Tentaculele se extindeau și apa se umplea cu cerneală. Însă în zadar: caracatița era moartă. Cei doi se întorceau în sat cu prada lor.

luptele cu caracatițe

Menard a refuzat la început să mănânce din acest animal, însă până la urmă a fost convins. După ce a luat prima mușcătură, a declarat că era vorba despre o delicatesă marină.

Pentru o perioadă de timp, Menard a continuat să vâneze caracatițe împreună cu Roo. Pe măsură ce cercetau sistematic lagunele din apropiere, au dat peste „un monstru uriaș, cu tentacule de 7 metri”.

Cei doi au decis că acest animal era prea periculos numai pentru ei și au primit ajutorul întregului sat pentru a ucide caracatița. În timpul luptei, creatura l-a prins pe Menard de picior.

Temându-se de strânsoarea creaturii, a lovit-o cu cuțitul însă a reușit să se elibereze doar după ce ventuzele animalului i-au smuls pielea.

„Îmi dau seama că sună ca un sport detestabil, însă este mai distractiv decât dacă ai vâna vreo biată creatură inofensivă. Când te lupți cu o caracatiță și o ucizi, scapi lumea mărilor de un inamic viclean.”

Luptele cu caracatițe ajung în America

luptele cu caracatițe

Luptele cu caracatițe – Campionatul Mondial din 1963

Menard a spus o poveste interesantă și a spus-o la timpul potrivit: povestea lui a ajuns în inimile și mințile scufundătorilor din întreaga lume. Acum că Al Doilea Război Mondial se sfârșise și lumea își revenea, setea de aventură și de pericol a oamenilor era în creștere.

Filmele SF și cele cu monștri au dominat mass-media în deceniul următor, iar marea a devenit din nou un loc al descoperirilor și al distracției.

De asemenea, inovațiile tehnice au făcut ca acest sport să fie mai accesibil pentru cei dornici de recreere. Mulți dintre bărbații care se întorceau din război fuseseră instruiți ca scufundători în timpul războiului.

În 1952 a fost inventat costumul de scafandru și apoi a urmat și primul curs de scufundare pentru civili. Deși scufundările erau populare, echipamentul era greu de găsit și scump.

Nu este surprinzător că zona avută Puget Sound a devenit inima luptelor cu caracatițe din SUA. Dura o vreme până când doritorii învățau toate tehnicile.

Potrivit scriitorului H. Allen Smith, denumirea de „lupte” era o exagerare. Schemele de ring erau inutile cu o creatură care avea opt brațe.

Lupta se isca atunci când se încerca scoaterea animalului din caverna sa. După ce ieșea de acolo, caracatița se lipea de scufundător, pe măsură ce acesta ieșea din apă.

Odată ajunsă pe țărm, începea runda a doua. Ventuzele puternice trebuiau îndepărtate. Participanții încercau să prindă animale cât mai mari, pentru a se acoperi de glorie.

luptele cu caracatițe

Mulți scufundători foloseau Aqua-Lungs pentru siguranță. Însă scufundătorii care intrau în apă numai cu un tub pentru oxigen puteau câștiga puncte în plus.

În ciuda faptului că sportul era prezentat ca fiind periculos, nu au fost înregistrate decese. „Nu au puterea să reziste prea mult”, spunea veteranul luptelor cu caracatițe Gary Keffler.

Sportul a luat sfârșit în 1963, când un turneu de lupte cu caracatițe a atras mii de oameni pe plajă și a fost relatat chiar și de posturile TV. Mulți erau impresionați de spectacol.

Însă cei care transmiteau evenimentul au evidențiat slăbiciunea acestui sport ca entertainment: toată acțiunea avea loc sub apă. Oamenii au aplaudat când primul scufundător a intrat în ocean, însă după ore de așteptare, entuziasmul a murit până când s-a întors cu animalul capturat.

11 scufundători au concurat și au prins 20 de caracatițe. Caracatița câștigătorului cântărea 25 de kilograme. După concurs, animalele au fost mâncate, eliberate sau trimise la Acvariul din Seattle.

Turneul de la Puget Sound a mai continuat timp de câțiva ani, însă a fost în cele din urmă abandonat. Lupta cu caracatițe își așteaptă încă renașterea, însă luptele sportive cu acest animal au fost scoase în afara legii într-o mare parte a SUA.

Luptele cu caracatițe în ziua de azi

luptele cu caracatițe

Bill High, membru al clubului de scufundări Mudsharks, care a organizat Campionatul Mondial de Lupte cu Caracatițele. Ulterior, s-a dedicat studiului acestor animale

Chiar dacă nu mai este un sport acceptat, scufundătorii încă se mai luptă cu caracatițele din când în când. Dylan Mayer, un scufundător din Puget Sound, s-a pregătit timp de luni de zile să captureze o caracatiță și să o aducă pe țărm.

A reușit să facă acest lucru în 2012, însă „s-a fript” după ce publicul a aflat. Deși luptele cu caracatițe sub formă de sport fuseseră interzise în 2010, scufundătorilor încă li se dădea voie să prindă o caracatiță pe zi, ca sursă de hrană.

Mayer și-a mâncat caracatița, însă acest eveniment a reaprins dezbaterile referitoare la etica acestui sport și la drepturile animalelor.  

Articole fascinante

  • Victor spune:

    BARBARIA UMANÁ FÁRÁ LIMITE…
    ástia ar trebui eutanasiati !!!

  • >