Liliecii folosesc sunetul pentru a-și localiza prada într-un mod chiar și mai inteligent decât am crezut până acum. Se pare că liliecii cu botul frunză pot descoperi chiar și insectele care se ascund de ecolocație.
În cadrul procedeului cunoscut drept „camuflaj acustic”, insectele care stau nemișcate pe frunze pot fi protejate, deoarece ecoul „urletelor” liliacului se întoarce din frunză la același unghi cu al insectei, mascând eficient prezența acesteia.
Dar asta se întâmplă numai dacă undele sonore lovesc frunza din plin. Dacă un liliac abordează frunza oblic, felul în care sunetul ricoșează dă de gol prezența insectei prădătorului înfometat. Și liliecii știu asta foarte bine, după cum arată Phys.org.
Este o descoperire care schimbă felul în care înțelegem metoda prin care liliecii folosesc ecolocația, precum și interacțiunea dintre prădător și pradă. Și asta ar putea ajuta la identificarea de metode noi prin care liliecii compensează dezavantajele ecolocației.
„Timp de mulți ani, am crezut că este imposibil din punct de vedere senzorial ca liliecii, folosind numai ecolocația, să identifice prada tăcută și nemișcată aflată pe frunze”, a afirmat Inga Geipel, cercetător la Institutul de Cercetări Tropicale al Smithsonian.
Aptitudinile de ecolocație ale liliecilor sunt legendare. În loc să-și folosească ochii atunci când vânează, la fel ca mulți alți prădători nocturni, liliecii scot țipete ascuțite care ricoșează din mediul prin care zboară.
Astfel, se creează o hartă tridimensională pe care liliecii o folosesc pentru a vâna și pentru a se orienta. Același principiu este folosit în tehnologiile noastre, precum radarul și LIDAR-ul, utilizând radiație electromagnetică în loc de sunet.
O frunză plată reflectă sunetul destul de puternic, așa că orice insectă care stă imobilă ar fi camuflată de acele unde reflectate atunci când este abordată din orice unghi mai mic de 30 de grade.
Pentru a-și da seama cum reușesc liliecii să găsească insectele, Geipel și colegii si au alcătuit un profil de ecolocație 3D, cu și fără pradă aflată pe el. Au ricoșat sunetele din frunză din 541 de poziții din jurul emisferei, pentru cinci frecvențe diferite, care reprezentau sunetul emis de liliac.
Prin aceasta, au descoperit că, la un unghi mai mare de 30 de grade, sunetul ricoșează dintr-o frunză la același unghi cu care o lovește. Aceasta se numește reflexie speculară, și este o proprietate cunoscută a oglinzilor – de aceea, atunci când te afli la un unghi destul de înalt, nu te poți vedea.
Apoi, cercetătorii au pus patru lilieci comuni cu urechi mari (Micronycteris microtis) într-o îngrăditură alături de niște frunze false, o libelulă nemișcată și câteva camere.
S-a dovedit că liliecii abordau aproape întotdeauna prada de pe frunză la un unghi oblic – unghiul la care insecta era detectabilă. Este o soluție ingenioasă care arată că liliecii ar mai putea ascunde alte câteva „șmecherii”.
„Poate că există alte modalități prin care liliecii fac față limitărilor sonarului. Am putea sfârși prin a găsi alte comportamente care să compenseze aceste neajunsuri”, a explicat pentru Smithsonian Magazine Dieter Vanderelst, psiholog și cerrcetător la Universitatea din Cincinnati.
