Jugun Ianfu, sclavele sexuale ale armatei japoneze în Al Doilea Război Mondial

Unul dintre cele mai puțin cunoscute și mai infame episoade ale celui de-Al Doilea Război Mondial se referă la așa-numitele Jugun Ianfu (care în japoneză înseamnă „femei pentru confort”), etichetă care le-a definit pe cele aproape 200.000 de femei transformate în sclave sexuale pentru soldații armatei imperiale japoneze.

După avansul copleșitor al trupelor japoneze în China, Indochina, Indonezia și insulele din Pacific, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, liderii militari niponi au organizat un sistem de înrobire a femeilor tinere din țările ocupate.

Consensul istoricilor este că aproximativ 200.000 de femei au fost transformate în sclave sexuale pentru armata japoneză. Foto: Wikimedia

Acestea au fost pur și simplu răpite sau înșelate cu falsa promisiune de a munci în fabrici, spitale sau restaurante. Comandanții credeau că astfel aveau să prevină bolile venerice și violurile comise de soldații lor în țările ocupate, evitând conflictele cu localnicii.

Aceste femei, odată căzute în mâinile japonezilor, au fost închise în „stații de consolare”, bordeluri militare unde au fost forțate să se prostitueze cu soldații japonezi, fiecare sclavă satisfăcând aproximativ 30 de bărbați pe zi.

Psihiatrul japonez Hayao Torao scria la vremea respectivă:

„Scopul fundamental al acestor centre de consolare este să-i liniștească pe soldați prin împlinirea acestor dorințe, pentru a preveni actele de violență care subminează onoarea armatei imperiale. Cu toate acestea, numărul violurilor rămâne ridicat în zonele rurale și în spatele liniilor inamice, din cauza credinței răspândite că inamicului i se poate face orice. Comandanții, la rândul lor, consideră că încălcările sunt necesare pentru a ridica moralul trupelor. Ba chiar se prefac că nu știu nimic despre violurile la care sunt martori”.

Yoshiaki a adăugat în raportul său că prima „stație de confort” documentată a apărut la Shanghai, orașul în care Imperiul Japonez și-a lansat campania de cucerire a Chinei.

Sclave sexuale din Coreea folosite de japonezi în Al Doilea Război Mondial. Foto: Viral Press

Dar, odată cu începerea masivului proiect de ridicare a acestor bordeluri militare – cu presupusul scop de a preveni violurile și bolile venerice -, atacurile sexuale împotriva femeilor din țările ocupate au continuat, în pofida construirii mai multor centre.

Yoshiaki a afirmat că, pentru a forma aceste „stații sau centre de confort”, s-a instituit un sistem de recrutare rapidă a femeilor autohtone, care au început să fie preferate de japonezi în defavoarea „profesionistelor” aduse din Japonia.

Aceste localnice, sublinia Yoshiaki, nu erau profesioniste, ci erau forțate să se prostitueze.

Se estimează că aproximativ 200.000 de tinere – în principal din Coreea, dar și din China, Indonezia și Europa – au fost recrutate prin minciuni sau răpite de armata imperială japoneză pentru a servi în bordelurile militare.

Aceste „stații de confort” au funcționat în diferite părți din Asia și Pacific, precum China, Coreea, Hong Kong, Indochina Franceză, Malaezia, Indiile Olandeze de Est și unele insule din Pacific, precum Filipine, Papua Noua Guinee, Palau și Okinawa.

Potrivit relatărilor victimelor, Jugun Ianfu ofereau servicii sexuale de dimineață până la orele 18.00 sau 19.00, întâi pentru soldați și apoi pentru ofițerii de rang înalt.

Uneori, aceiași militari vizitau câte o stație de plăceri în fiecare zi, fără a le oferi femeilor timp de odihnă, astfel încât acestea ajungeau să întrețină relații cu 70 sau 80 de bărbați pe zi.

În Java, de exemplu, a fost documentat cazul a zece femei olandeze pe care ofițerii japonezi le-au luat cu forța din lagărele de prizonieri pentru a le transforma în sclave sexuale în februarie 1944.

Olandeza Jan Ruff O’Herne într-un portret realizat cu puțin timp înainte de a fi răpită de japonezi, alături de mama și surorile sale. A murit în august 2019. Foto: Wikimedia

Aceste femei au fost bătute și violate sistematic zi și noapte la una dintre așa-numitele „stații de confort”.

Olandeza Jan Ruff O’Herne a fost una dintre aceste femei. După ce a supraviețuit calvarului său și celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1990 a depus mărturie în fața unei comisii a Camerei Reprezentanților Statelor Unite.

Ruff O’Herne a declarat că „în așa-numitul centru de confort am fost bătută și violată în mod sistematic zi și noapte. Chiar și medicul japonez m-a violat de fiecare dată când a vizitat bordelul pentru a ne examina bolile venerice.”

Kim Bok Dong, din Coreea, a trăit un adevărat coșmar în cei opt ani în care a fost obligată să servească drept sclavă sexuală pentru armata japoneză.

Ea a declarat că „pe când aveam 14 ani, Coreea a fost colonizată de Japonia. Eram foarte vulnerabili. Toți cetățenii, toți coreenii am trăit într-o stare de sclavie. Cei de sex masculin, inclusiv școlarii, au fost înrolați în armata japoneză.”

Julia Porras, o femeie de naționalitate filipineză, a dezvăluit că, pe când avea vârsta de 13 ani, orașul său a fost invadat de trupele japoneze, iar armata le-a reținut pe toate fetele și femeile tinere din localitate.

Au fost închise într-un tunel, după care armata japoneză le-a violat în repetate rânduri. După ce și ea a fost violată, Porras a ajuns să lucreze ca servitoare și sclavă sexuală pe insula Mindanao.

Sclavele coreene dintr-un bordel amenajat de armata japoneză într-o casă de chirpici din Songshan, China. Foto: Viral Press

Guvernul japonez, care vreme de zeci de ani a negat categoric existența Jugun Ianfu, a formulat în 1992 prima scuză oficială pentru cele întâmplate.

Prin vocea purtătorului de cuvânt al guvernului, Koichi Kato, Japonia a afirmat atunci că „nu putem nega că armata a jucat un rol important în răpirea și detenția femeilor pentru confort și am dori să ne exprimăm scuzele și regretele.”

În 1994, guvernul de la Tokyo a înființat un fond pentru a plăti despăgubiri suplimentare victimelor din Coreea, Filipine, Taiwan, Olanda și Indonezia, acceptând în acest sens donații de la cetățeni.

Cu acea ocazie, premierul Japoniei, Ryutaro Hashimoto, a emis un comunicat în care afirma că „îmi exprim din nou sincere scuze și remușcări față de toate femeile care au suferit vătămări fizice și psihice incurabile ca femei pentru confort”.

După retragerea japoneză, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, multe dintre aceste femei s-au sinucis sau au ajuns să fie amenințate cu moartea ca să nu vorbească despre experiențele lor.

Se estimează că cel puțin jumătate dintre femeile de confort au murit sau s-au sinucis, iar cele mai multe dintre supraviețuitoare au devenit infertile din cauza traumelor, a bolilor cu transmitere sexuală ori a faptului că au fost sterilizate chiar de japonezi.

În plus, femeile care au supraviețuit au fost nevoite să-și ascundă trecutul pentru a nu fi stigmatizate ca prostituate de societatea căreia le aparțineau.

Jugun Ianfu interogate în august 1944. Foto: Wikimedia

Pe de altă parte, prea puține au reușit să își întemeieze familii, deoarece, în multe cazuri, soții le-au părăsit atunci când au aflat despre trecutul lor sau traumele psihice le-au împiedicat pur și simplu să trăiască din nou în cuplu.

Majoritatea supraviețuitoarelor au suferit tulburări psihice grave din cauza stresului posttraumatic, cum a fost cazul lui Teng Kao Pao-chu.

La 60 de ani de la sfârșitul războiului, aceasta a declarat că „mi-am pierdut toată viața. M-am considerat o femeie murdară. Următoarea generație a Japoniei trebuie să știe despre faptele greșite ale părinților lor.”

Monument ridicat în Filipine în memoria sclavelor sexuale Jugun Ianfu. Foto: Wikimedia

În ceea ce-i privește pe agresorii acestor femei, există și mai multe mărturii. Locotenentul japonez Seidai Ohara, de exemplu, a mărturisit cum a înființat o „stație de confort” pe insula Moa.

Pentru asta, a folosit cinci soții de rebeli locali care luptaseră împotriva kempeitai (poliția politică japoneză), toate fiind forțate să se prostitueze.

Soldatul japonez Yasuji Kaneko, la rândul său, a povestit că „femeile țipau, dar nu ne păsa dacă trăiau sau mureau. Eram soldații împăratului. Fie în bordeluri militare, fie în sate, am violat fără reticență”.

Ca să știi mai mult, citește cartea „Viața unui sclav american”

Fost sclav, aboliționist înflăcărat, scriitor strălucitor, redactor de ziar și orator plin de elocvență, ale cărui discursuri au aprins cauza aboliționismului, Frederick Douglass (1818–1895) a avut o viață uluitoare. Copilăria și tinerețea i-au fost dominate de abuzuri fizice, de lipsuri și tragedii, dar printr-o tărie de caracter rar întâlnită, Douglass a reușit să depășească aceste obstacole pentru a deveni un reprezentant de frunte al semenilor săi. În „Viața unui sclav american”, care reprezintă cea mai citită și mai citată dintre operele sale, Douglass oferă descrieri explicite ale propriei copilării și ale experiențelor înfiorătoare din perioada sclaviei, precum și o relatare incitantă a evadării sale dramatice din Sudul sclavagist.
Cartea „Viața unui sclav american” se găsește cu reducere pe Cărturești, Elefant sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Alte articole interesante

Lasă un comentariu