De-a lungul istoriei, au existat mulți artiști talentați, precum Leonardo Da Vinci, Van Gogh sau Picasso. Cum ar putea artiștii mai puțin importanți să se măsoare cu aceștia? Mai ales dacă lumea a văzut doar unul dintre tablourile lor… Să luăm cazul lui Johannes Gumpp.

Gumpp a fost un pictor austriac care, în 1646, și-a făcut autoportretul. Nu există alte opere notabile ale acestui artist. De fapt, se pare că nu există niciun alt tablou al acestui pictor.

Dintr-un motiv sau altul, autoportretul său este singura dovadă referitoare la cariera acestui om. Tabloul este remarcabil pentru că este atât de diferit – nu doar ca estetică, ci și prin conținutul său.

Din punct de vedere estetic, opera de artă este neobișnuită: conține trei capete. Din punctul de vedere al conținutului, pictura este și mai ieșită din comun.

Pentru a crea un autoportret, artistul trebuie să își vadă propria imagine, iar pentru asta are nevoie de o oglindă. Artizanii din Veneția perfectaseră metoda de fabricare a oglinzilor de sticlă cu un secol înainte, ceea ce înseamnă că Gummp putea să beneficieze de o imagine perfect detaliată a chipului său.

Însă existența acestei oglinzi dă naștere la două întrebări. În primul rând, cum de și-a permis-o pictorul, din punct de vedere financiar? Spre sfârșitul secolului XVI, oglinzile erau un lux atât de costisitor, încât contesa de Fiesque a dat o fermă întreagă în schimbul unui astfel de obiect.

În al doilea rând, de ce a inclus pictorul oglinda în tablou? De obicei, când lucrează la un autoportret, artistul se uită în oglindă și pictează ceea ce vede: pe el însuși și natura din jur.

Până în vremurile moderne, când tehnica a fost popularizată de artiști precum Norman Rockwell, era ceva rar sau chiar nemaiauzit să reprezinți oglinda în opera de artă.

Dar stilul curios al lui Johannes Gumpp nu se sfârșește aici. Fața artistului din pictură nu este vizibilă, deoarece pictorul stă cu spatele către privitor. Gummp nu a pictat doar oglinda în care privise ca să își creeze autoportretul, ci și propria reflexie.

Fața sa este prezentă atât în oglinda din tablou, cât și pe pânza pe care pictează artistul înfățișat în lucrare. În total, există trei Gumpp.

Interesul față de acest portret nu se sfârșește cu analiza sa vizuală. Dacă luăm în considerare cele trei imagini ale lui Johannes Gumpp, apar întrebări legate de semnificația acestui număr.

Dorea artistul să reprezinte tinerețea, vârsta matură și bătrânețea? Să fi fost, oare, o trimitere la Sfânta Treime?

Și mai interesant este faptul că sub fiecare dintre fețele pictorului se află două animale: o pisică, poziționată sub oglindă, și un câine, poziționat sub tablou. Există trei Gumpp și trei entități vii în autoportret.

Cele două fețe ale lui Gumpp par serene și lipsite de emoții, însă cele două animale sunt în mod clar agitate. Oare s-ar putea ascunde vreo altă semnificație în spatele acestor reprezentări?

O altă problemă care se pune este: încotro privesc? Sau, mai degrabă, de ce privesc în direcțiile în care privesc? Este evident faptul că Gumpp din oglindă privește înapoi, spre corpul lipsit de față al artistului (care stă cu spatele la privitor).

Ceea ce nu este atât de evident este direcția în care privește Gumpp cel reprezentat pe pânză. Am putea presupune că fața lui Gumpp de pe pânză privește în afara tabloului, către privitor. De ce se uită cel din portret în această direcție, și nu artistul?

Din nefericire, acestea sunt întrebări care vor rămâne fără răspuns, iar misterul va învălui pentru totdeauna acest pictor și autoportretul său.

Născut în Innsbruck, în 1626, Johannes Gumpp a fost fiul unui arhitect. Întreaga familie era angajată de sute de ani în domeniul artelor. Asta este tot ce știm despre această familie.

Nu există dovezi legate de modul în care și-a câștigat existența și nu știm ce s-a întâmplat cu operele sale. Tot ce știm este că a creat această operă singulară, care încă îi amuză și îi intrigă pe istorici și pe iubitorii de artă.