Jean-Paul Sartre, filosoful „ultrabolșevic” care a refuzat Premiul Nobel

Om polivalent, Jean-Paul Sartre a rămas în istorie ca exponent de frunte al umanismului marxist și al existențialismului ateu. Acest filosof, dramaturg, activist, jurnalist politic și scriitor, născut la Paris la 21 iunie 1905, și-a condensat gândurile despre sine și societate într-o operă care influențat covârșitor domeniul psihologiei.

Sartre a rămas consecvent cu gândirea și principiile sale ideologice pe tot parcursul vieții, atât de mult, încât a refuzat chiar și Premiul Nobel pentru Literatură și a luptat pentru eliberarea Algeriei.

Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre la Beijing, pe 1 octombrie 1955. Foto: PD
Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre la Beijing, la 1 octombrie 1955. Foto: PD

Gândirea filosofică a lui Startre a pus bazele unui nou curent, umanist-existențialist, iar poziția lui, bazată pe responsabilitatea ființei umane asupra acțiunilor sale, pe cunoașterea de sine și pe celebra idee „cuget, deci exist”, va marca un punct de cotitură în literatura existențialistă mondială.

Simone de Beauvoir și Sartre, o relație fundamentală

Peținul Jean-Paul și-a pierdut foarte devreme tatăl, Jean-Baptiste Sartre, care era ofițer de marină, din cauza unei boli. De atunci încolo, copilul a primit o educație nepotrivită pentru vârsta sa.

Bunicul lui l-a învățat matematică, mama sa l-a inițiat în literatura clasică, iar Albert Schweitzer, văr primar al mamei sale și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, l-a introdus în filosofie, disciplină care l-a atras definitiv atunci când a citit „Essai sur les données immédiates de la conscience” („Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței”), de Henri Bergson.

Jean-Paul Sartre a continuat să studieze la École Normale Supérieure din Paris, unde a obținut un doctorat în filosofie. În această perioadă a întâlnit-o pe Simone de Beauvoir, cu care va lega o strânsă prietenie și care îi va deveni în cele din urmă tovarășă de viață și un aliat intelectual indispensabil.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Sartre a lucrat în armata franceză ca meteorolog și a fost capturat de germani la Padoux, petrecând nouă luni ca prizonier la Nancy și apoi într-un lagăr de prizonieri la Trier.

În acea perioadă scria zilnic și a descoperit opera lui Martin Heidegger, un filosof care avea să aibă o mare influență asupra sa. În cele din urmă, din cauza stării de sănătate precare și a exotropiei divergente (strabism), o patologie care îi afecta echilibrul, Sartre a fost eliberat; alte surse, însă, susțin că a evadat de fapt după o vizită la un oftalmolog.

Jean-Paul Sartre, filosoful „ultrabolșevic” care a refuzat Premiul Nobel_compressed
Jean-Paul Sartre. Foto: Getty Images

Cu toate acestea, la Paris, Sartre a fost implicat în fondarea unui grup clandestin numit Socialisme et Liberté (Socialism și Libertate) împreună cu Simone de Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty, Jean-Toussaint Desanti și câțiva studenți de la École Normale.

În primăvara anului 1941, Desanti a sugerat ca grupul să facă un pas mai departe și să ucidă colaboratori ai naziștilor, dar Beauvoir a respins cu fermitate această propunere pe motiv că „niciunul dintre noi nu se simțea calificat să facă bombe sau să arunce grenade”.

Sartre și apărarea Uniunii Sovietice

În anii de după război, Sartre a scris unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale. În 1943, a publicat „Ființa și neantul”, iar în lucrarea „Les mains sales” („Mâini murdare”), din 1948, Sartre a explorat problema de a fi un intelectual „angajat” politic.

De fapt, a îmbrățișat marxismul, deși nu a aderat niciodată la Partidul Comunist Francez. De asemenea, la sfârșitul anilor 1940, Sartre a definit naționalismul francez ca fiind „provincial” și, într-un eseu publicat în 1949, a cerut crearea Statelor Unite ale Europei.

Fotografie a lui Jean Paul Sartre realizată în 1962. Foto: Cordon Press
Fotografie a lui Jean Paul Sartre realizată în 1962. Foto: Cordon Press

În același an, scria pentru revista Politique étrangère:

„Dacă vrem ca civilizația franceză să supraviețuiască, ea trebuie să se integreze în cadrul unei mari civilizații europene. De ce? Am spus că civilizația este o reflectare a unei situații comune. În Italia, în Franța, în Benelux, în Suedia, în Norvegia, în Germania, în Grecia, în Austria, pretutindeni găsim aceleași probleme și aceleași pericole, o politică ce apără autonomia culturală a Europei față de America și Uniunea Sovietică, dar și autonomia sa politică și economică, cu scopul de a face din Europa o forță unică între blocuri, nu un al treilea bloc, ci o forță autonomă care va refuza să fie sfâșiată între optimismul american și scientismul rusesc.”

Pe de altă parte, Sartre susținea că Uniunea Sovietică era un stat „revoluționar” care lucra pentru progresul umanității și că singura critică pe care o putea primi era că nu reușea să se ridice la înălțimea propriilor obiective.

De asemenea, a susținut că criticii săi ar trebui să înțeleagă că statul sovietic trebuia să se apere împotriva unei lumi ostile și a justificat superioritatea morală a blocului estic, pe care o considera necesară „pentru a menține speranța”.

Filosoful francez Maurice Merleau-Ponty l-a numit pe Sartre „ultrabolșevic” pentru refuzul său de a accepta orice critică ce viza Uniunea Sovietică.

Ideile „libertariene” ale lui Sartre

În 1954, după moartea lui Stalin, Sartre a călătorit în Uniunea Sovietică, unde a pretins că a găsit „libertate totală de critică”, condamnând în același timp Statele Unite pentru că se scufundă tot mai mult în „prefascism”.

Filosoful a scris și despre toți acei autori sovietici care fuseseră expulzați din Uniunea Scriitorilor Sovietici, argumentând ironic că aceștia „mai aveau încă o șansă de a se reabilita scriind cărți mai bune”.

Dar, uneori, ideile lui Sartre au fost contradictorii, ca de exemplu atunci când, în 1956, a criticat invazia sovietică în Ungaria.

Sartre la un protest în favoarea algerienilor arestați și expulzați în urma demonstrației împotriva stingerii la Paris, la 17 octombrie 1961. Foto: Cordon Press
Sartre la un protest în favoarea algerienilor arestați și expulzați, la 17 octombrie 1961. Foto: Cordon Press

Sartre a fost, de asemenea, un anticolonialist convins. Într-adevăr, a jucat un rol de lider în lupta împotriva dominației franceze în Algeria, criticând cu fermitate utilizarea torturii și construirea de lagăre de prizonieri pe care Franța le-a ridicat în țara nord-africană.

Sartre a devenit un susținător al FLN (Front de Libération Nationale) în timpul războiului din Algeria și a fost unul dintre semnatarii Manifestului celor 121, un text care va influența profund evoluția stângii și a extremei stângi din Franța.

În declarații controversate făcute în 1959, Sartre a mers până la a afirma că „fiecare francez este responsabil pentru crimele colective din timpul Războiului de Independență algerian”.

Respingerea Premiului Nobel

Jean-Paul Sarte și Simone de Beavouir la o întâlnire cu Fidel Castro în Havana. Foto: Cordon Press
Jean-Paul Sarte și Simone de Beavouir la o întâlnire cu Fidel Castro la Havana. Foto: Cordon Press

În 1960, Sartre a publicat ceea ce a fost poate cea mai importantă lucrare a sa, „Critica rațiunii dialectice”, în care filosoful a încercat să unească existențialismul și marxismul. În același an, însoțit de Simone de Beauvoir, a călătorit în Cuba, unde s-a întâlnit cu Fidel Castro și Ernesto Che Guevara.

Câțiva ani mai târziu, în 1964, Sartre a anunțat într-o relatare spirituală a primilor zece ani din viața sa, „Les Mots” („Cuvintele”), că renunță la literatură. Cartea este un contraatac ironic la adresa romancierului și criticului francez Marcel Proust, a cărui reputație o eclipsase pe cea a lui André Gide (creatorul modelului de littérature engagée pe care s-a bazat generația lui Sartre).

În luna octombrie a aceluiași an, lui Sartre i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură, dar scriitorul l-a refuzat, pe motiv că acceptarea acestuia ar fi însemnat o apropiere de unul dintre cele două blocuri din Războiul Rece, în timp ce ambiția sa, după cum a declarat, era de înțelegere între cele două.

În ultimii ani de viață, Sartre și-a pierdut vederea la ochiul stâng, care l-a lăsat orb (își pierduse vederea la ochiul drept la vârsta de patru ani), după ce a suferit o tromboză venoasă ca urmare a hipertensiunii, a abuzului de alcool și de droguri.

Jean-Paul Sartre a murit din cauza unui edem pulmonar la 15 aprilie 1980, la vârsta de 74 de ani, la spitalul Broussais. A fost înmormântat cinci zile mai târziu, înconjurat de o mulțime imensă.

Peste 20.000 de persoane au însoțit cortegiul scriitorului pe ultimul drum spre locul de veci, cimitirul Montparnasse din Paris, unde, în 1986, avea să i se alăture și iubita, Simone de Beauvoir.

Ca să știi mai mult, citește „Viața secretă a marilor scriitori”

Marii scriitori nu au avut nicidecum vieți plictisitoare, așa cum reiese din ceea ce am învățat la școală. Unii dintre cei care au lăsat în urmă opere literare de o inestimabilă valoare aveau apucături bizare, propriile slăbiciuni, vicii și frivolități. Pe scurt, erau și ei oameni ca noi. Din această carte hilară, plină de curiozități dintre cele mai puțin ortodoxe, vei afla aspecte picante din viețile unora dintre cei mai mari scriitori ai lumii, pornind de la William Shakespeare și ajungând până în vremurile noastre.

„Viața secretă a marilor scriitori” se găsește cu reducere pe Cartepedia, Cărturești sau Libris.


Articol interesant? Dă-l mai departe!

Citește în continuare

Lasă un comentariu