Istoria crucificării, o metodă de execuție folosită și în zilele noastre

Au trecut milenii și crucificarea încă se mai practică. Chiar și în Japonia s-au petrecut răstigniri, însă azi știrile despre această pedeapsă arhaică vin mai ales din țările arabe sau din Mexic, din orașele răvășite de violență.

Răstignirea, această pedeapsă deosebit de crudă și aproape întotdeauna mortală, nu a dispărut. Distruge vieți, dar este invocată drept metodă de educare a publicului, de avertisment pentru posteritate.

Execuția unui condamnat folosind o crux simplex (cruce simplă). Ilustrație dintr-o carte de Justus Lipsius (1547–1606). Foto: Wikmedia

Toate acestea sunt dovezi că, în fond, omenirea rămâne o specie ciudată, incapabilă să-și depășească propriile cruzimi.

Sarhan al-Mashayekh, presupusul lider al unei bande de hoți de bijuterii din orașul Ahba (Arabia Saudită), a fost executat pe 13 martie 2013, când avea 22 de ani.

Cei șase complici ai săi au fost, de asemenea, executați. La momentul arestării, în 2005-2006, aceștia erau încă minori.

Autoritățile saudite au așteptat ca tinerii să crească pentru a le aplica o pedeapsă care nici nu i-a reabilitat și nici nu i-a învățat nimic: moartea.

Singurul lucru pe care Human Rigths Watch și Amnesty International au reușit să-l obțină pentru Sarhan a fost „îngăduința” de a nu fi torturat ca în antichitate, prin răstignire.

Articolul continuă mai jos

Abonează-te gratuit la newsletter și vei primi zilnic pe email cele mai interesante articole, filme și recomandări!

Click pentru abonare ▸

Fii fără grijă, nu facem spam.

Suplicii contemporane

Câțiva ani mai târziu, în mai 2009, Ahmed bin Adhaib bin Askar al Ahmani al Anzi a avut un sfârșit și mai sumbru. Acesta a fost decapitat și ulterior răstignit, într-un proces care a fost departe de „respectarea standardelor internaționale privind garanțiile procedurale”, potrivit Amnesty International.

Cel condamnat fusese găsit vinovat de răpire și „Luwat” (relații homosexuale). Cei care presupun că răstignirea este un fel de defect al fundamentaliștilor lumii arabe greșesc.

În timpul secolului al XVI-lea a devenit comună răstignirea cu picioarele în sus. Foto: Wikimedia

Și oamenii de pe alte meridiane practică din când în când răstignirea. De exemplu, în Ciudad Juarez, unul dintre cele mai violente orașe din Mexic, s-a petrecut o crucificare la 20 iulie 2010.

Atunci, un bărbat a fost torturat, decapitat și ulterior răstignit pe zidul unei case. Doi ani mai târziu, în septembrie 2012, Eladio Martinez Cruz, acuzat de viol, a fost răpit mașina poliției (care tocmai îl arestase), castrat și răstignit de un stâlp.

Toate datele arată că atmosfera de violență extremă care domnește în diverse zone ale lumii induce această barbarie. Ceva similar s-a întâmplat și în Yemen, pe 29 august 2012, când Saleh Ahmed Saleh al-Jamli a fost găsit răstignit pe un stâlp.

Actul ar fi fost consecința unui proces Al Qaeda, deoarece victima era suspectată de spionaj în favoarea unui stat occidental.

Există urme ale acestei practici oribile și în Sudan. Înainte de apariția Sudanului de Sud (stat fondat în 2011), guvernul islamic al lui Omar Hassan Ahmad al-Bashir a comis mai multe crime împotriva umanității (până în momentul în care, în 2009, Tribunalul Penal Internațional a emis un mandat de arestare pe numele lui).

În august 2012 (al-Bashir a guvernat din 1989 până în 2019), Amnesty International a denunțat din nou condamnarea la moarte – prin răstignire sau spânzurare – a 86 de adulți și doi copii, pentru infracțiuni comise în Darfur, regiune zguduită de un conflict foarte violent.

Nu se știe dacă au folosit un patibulum (partea orizontală a crucii) pentru execuția teribilă sau victimele au fost atârnate de stâlpi.

Crucificarea în varianta chinezească. Prizonierul forțat să stea în genunchi, pe lanțuri, cu brațele legate (circa 1906). Foto: Wikimedia

Este această tortură ceva tipic lumii musulmane, așa cum cred unii? Răstignirea este o practică străveche, probabil inventată în Imperiul Asirian, care a ocupat regiunea căreia azi îi spunem Orientul Mijlociu.

De acolo, s-a transmis fenicienilor, perșilor, grecilor și romanilor, care au „perfecționat” răstignirea și au făcut din ea o pedeapsă comună.

În mod bizar, ideea de a atârna pe cineva – de un copac, de o cruce sau chiar de un gard, în zilele noastre – se bazează pe intenția de a-l umili  pe condamnat.

Pentru perși, fenicieni și chiar și pentru popoarele care au venit mai târziu a contat și dorința de a face astfel încât condamnatul să nu mai atingă pământul, care era considerat sacru.

Variantele cunoscute azi au apărut ceva mai târziu, cu „accesorii” precum cuiele (cele folosite în cazul lui Iisus ar fi fost de fier, deși există controverse și în această privință) sau frânghiile pentru fixarea osânditului pe cruce.

Alexandru cel Mare, intrat în istorie drept un erou exemplar, a ordonat crucificarea a 2.000 de locuitori ai orașului fenician Tire, după ce l-a cucerit, în anul 332 î.e.n.

O altă răstignire în masă a fost cea săvârșită de generalul roman Marcus Licinius Crassus în 71 î.e.n. împotriva adepților lui Spartacus, sclavul rebel: aproximativ 6.000 de crucificați, ceea ce sugerează intenția unei lecții pe care această pedeapsă barbară trebuia să o dea celor rămași în viață.

În celălalt capăt de lume, la 5 februarie 1597, 26 de creștini au fost răstigniți în Nagasaki, Japonia, de către guvernatorul feudal Toyotomi Hideyoshi.

Pictură din secolul XVII înfățișând răstignirea celor 26 de martiri de la Nagasaki. Foto: Wikimedia

Printre aceștia s-au numărat nouă preoți și 17 laici, dintre care doi copii cu vârste de 12 și 13 ani. Au fost găsiți vinovați de încercarea de a răspândi creștinismul la nivelul oficialilor japonezi.

Obsesia de a folosi crucea ca instrument de tortură s-a transmis de-a lungul secolelor până în vremurile moderne. Cele două războaie mondiale au fost, așa cum era de așteptat, un teren deosebit de fertil pentru reapariția acestei practici inumane.

Este demnă de menționat și presupusa răstignire – cu baionetele înfipte în mâini și în picioare – a unui soldat canadian care a fost capturat de germanii în apropierea orașului belgian Ypres.

Numele său era Harry Banks și cazul său a creat senzație Europa în acea epocă. Iain Overton, istoric britanic, a susținut la începutul anilor 2000 că răstignirea lui Banks a fost o răzbunare pentru uciderea de către canadieni a prizonierilor germani.

Și, deși există încă îndoieli despre existența copacului (nu este clar dacă Banks a fost răstignit pe o cruce sau pe un copac), pare un simptom evident al perversității din vreme de război.

Un alt caz – destul de obscur – a fost cel al arhiepiscopului Ioachim de Sevastopol, răstignit cu capul în jos de bolșevici, pe ușa Catedralei Sfântul Vladimir, cândva în perioada 1918-1921 (mărturiile diferă).

Alte execuții de acest fel – amintite de Bertha Papazian în cartea „Tragedia Armeniei” – au fost cele suferite de armenii răstigniți în contextul sângeros al Primului Război Mondial.

Poster de propagandă înfățișând un soldat german crucificând un soldat canadian pe un copac, în timp ce soldații americani vin să îl salveze. Foto: Wikimedia

Nu se poate stabili cu certitudine dacă aceste ultime cazuri (al arhiepiscopului și ale armenilor) s-au petrecut cu adevărat, dar este clar că această formă de tortură a fost denunțată de un grup de episcopi din Sudan în 1994, înaintea celei de-a 50-a sesiuni a Comisiei pentru drepturile omului.

La fel de clar este că pedeapsa cu moartea (care include și răstignirea după execuție) este încă practicată în Arabia Saudită. Pe scurt, omenirea nu a uitat de simbolul pe care creștinii îl consideră sacru. Doar că nu îl folosește întotdeauna pentru venerație.


Distribuie:

Citește în continuare

Lasă un comentariu