Câteva momente din istoria LSD, medicament, armă și drog recreativ

LSD (dietilamida acidului lisergic) este o substanță halucinogenă care, pe parcursul unei mari părți a secolului XX, a fost utilizată atât ca armă, cât și în scopuri medicinale și recreative.

Deși a fost sintetizat pentru prima dată în anii ‘30 ai secolului trecut și comercializat ca tratament pentru afecțiunile psihice, LSD a fost popularizat la scară largă abia după asocierea cu mișcarea hippie, în anii ‘60.

LSD este un compus chimic sintetic folosit în special în scop recreațional, căutat pentru efectele sale psihedelice. Consumatorii de LSD își administrează substanța în diferite moduri.

Forma lichidă este pusă pe mici bucățele de hârtie, care pot fi înghițite sau ținute pe limbă preț de câteva minute. Uneori, se găsește sub formă de pilule sau se pune în cuburi de zahăr.

Efectele apar în decurs de 30 până la 90 de minute de ingerare. Cel mai adesea, utilizatorii au halucinații puternice și o percepție senzorială intensificată.

Temperatura corporală, tensiunea arterială și ritmul cardiac cresc, iar în unele cazuri percepția timpului este alterată. Efectele negative pot include panica, anxietatea și paranoia.

Efectele psihedelice ale LSD au fost descoperite accidental

LSD a fost descoperit accidental în 1938 de chimistul elvețian Albert Hofmann. Născut la 11 ianuarie 1906, Hofmann a fost angajat de compania chimică Sandoz pentru a cerceta și dezvolta compuși pe bază de cornul secarei, o ciupercă despre care se suspecta că are proprietăți medicinale.

Hofmann a început să combine acidul lisergic, o substanță chimică prezentă în cornul secarei, cu diverși alți compuși. În cele din urmă, la 16 noiembrie 1938, a amestecat acid lisergic cu dietilamină, un derivat al amoniacului.

Acest compus a primit denumirea de LSD-25. Hofmann a menționat că, în cadrul experimentelor, animalele cărora le fusese administrată substanța au manifestat un comportament „neobișnuit de agitat”.

Însă, cum compusul nu părea să aibă niciun beneficiu medical, în cele din urmă experimentele în această direcție au fost abandonate. Totuși, Hofmann a continuat să se preocupe de LSD-25 în următorii ani.

Într-o zi, a decis să testeze substanța din nou. În timpul acestui proces, chimistul a scăpat accidental o cantitate mică de LSD pe propria piele.

A relatat ulterior că, la început, s-a simțit puțin amețit, dar a continuat să lucreze până când a început să simtă greață și amețeli puternice.

La 19 aprilie 1943, Hofmann a decis să testeze pe sine proprietățile LSD, administrându-și 250 de micrograme (cantitate considerată astăzi o doză foarte mare).

După o oră, Hofmann a observat că percepția asupra mediului înconjurător îi era puternic distorsionată. A decis să plece acasă cu bicicleta, iar pe drum a experimentat o schimbare completă a percepției spațiale, „ca și când aș fi privit într-o oglindă curbată”.

Chimistul a mers la un consult medical, dar doctorul nu a observat la Hofmann niciun simptom neobișnuit, în afară de pupilele dilatate.

A doua zi, după ce efectele substanței au trecut, Hofmann a simțit o poftă crescută de viață și un „sentiment de bunăstare vizibil îmbunătățit”.

Această experiență l-a convins în cele din urmă să demareze experiențe suplimentare pe animale și să experimenteze informal cu LSD pe el însuși și pe prietenii lui.

LSD a fost folosit la tratarea afecțiunilor psihice

Odată cu revelația că substanța contribuia la îmbunătățirea dispoziției, a crescut și interesul pentru utilizarea LSD în domeniul medical, în special în psihoterapie și pentru tratarea schizofreniei.

În 1947, compania Sandoz a început să vândă LSD sub numele de Delysid, prezentându-l ca remediu pentru afecțiuni ce variau de la dependența de alcool la schizofrenie.

Unul dintre cei mai de seamă cercetători ai LSD din anii ‘50 a fost doctorul Humphry Osmond, care credea că drogul putea ajuta la vindecarea alcoolismului și a bolilor mintale.

Între 1954 și 1960, Osmond a tratat mulți pacienți cu LSD, în special alcoolici. Împreună cu cercetătorul Abram Hoffer, Osmond a constatat că, după un an, 40%-45% dintre dependenții tratați astfel încetaseră să mai consume alcool.

În anii 1950, psihiatrul Ronald Sandison a folosit LSD ca tratament adjuvant în psihoterapia pacienților cu boli psihice grave. A constatat îmbunătățiri semnificative ale simptomelor la majoritatea pacienților.

Ca rezultat al experimentelor sale, Sandison a fondat prima clinică de terapie cu LSD, la Spitalul Powick din Anglia. În același timp, o serie de studii au constatat că LSD ar putea fi util și pentru reducerea anxietății, depresiei și durerii la persoanele bolnave de cancer.

Intră în scenă CIA, care începe experimentele cu LSD

În anii ‘50 și ’60, și agenția de spionaj  SUA (CIA) a început să testeze LSD, făcând experimente pe civili, deținuți și militari.

Pe parcursul acestor operațiuni secrete și lipsite de etică, cunoscute sub denumirea MK-ULTRA, CIA a efectuat sute de teste pe oameni care nu știau că erau drogați.

Uneori, agenții sub acoperire mergeau în baruri și strecurau în secret LSD în băuturile clienților. Apoi, urmăreau victimele, pentru a vedea cum reacționează.

CIA a folosit LSD și ca armă, în timpul interogatoriilor, dar rezultatele acestor experimente au fost adesea neconcludente. Programul a fost oprit oficial în 1973, deoarece LSD era considerat prea periculos pentru a fi utilizat.

În timpul unei operațiuni secrete a CIA din 1953, doctorul Frank Olson, expert în arme biologice, a primit o băutură cu LSD. Ulterior, Olson – care nu știa că fusese drogat – a dezvoltat simptome pentru care a căutat tratament psihiatric.

Aflându-se în New York împreună cu un medic al CIA cu care împărțea o cameră de hotel, Olson a căzut de la fereastră și a murit.

CIA a negat orice implicare și a susținut tot timpul că doctorul s-a sinucis. Totuși, familia lui Olson a încercat, până în 2013, să obțină în justiție anchetarea posibilității ca bărbatul să fi fost ucis, însă fără succes.

În anii ‘60, oamenii au început să folosească LSD în scopuri spirituale și recreative. Timothy Leary și Richard Alpert, oameni de știință de la Universitatea Harvard, au încercat să continue cercetările asupra substanței, însă au fost concediați.

În 1960, scriitorul Ken Kesey s-a oferit voluntar în cadrul unuia dintre experimentele cu LSD desfășurate de CIA într-un spital american.

Ulterior, Kesey s-a angajat în secția de psihiatrie a spitalului, experiență care l-a inspirat să scrie celebrul roman „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (disponibil aici).

Ca drog recreațional, LSD a început să fie consumat la scară largă în anii ’60, datorită mișcării hippie, în special în timpul protestelor împotriva Războiului din Vietnam.

Din această cauză, în anii ’70 substanța a făcut obiectul unei campanii de publicitate negativă, scăzând drastic în popularitate, atât în cercurile științifice, cât și în rândul consumatorilor ocazionali.

Declinul a continuat în anii ’80, dar în anii ’90 a cunoscut un reviriment. Astăzi, consumul de LSD rămâne stabil, substanța fiind consumată în scop recreațional în special de către tineri.