Lacul Titicaca se află la granița dintre Peru și Bolivia, la aproximativ 3.800 de metri deasupra nivelului mării. Este lacul situat la cea mai mare altitudine din întreaga lume și, judecând după criteriul volumului de apă, este cel mai mare lac din America de Sud.
Dar Lacul Titicaca mai iese în evidență printr-un amănunt ieșit din comun: populația Uros, cu origini preincașe, care trăiește pe insule artificiale plutitoare alcătuite din stuf, numite „totora”.
Aceste insule au devenit o atracție turistică majoră pentru Peru, atrăgând excursioniștii care ajung până în orașul Puno, aflat lângă lac. Inițial, scopul așezărilor de pe insulă era unul defensiv.
Dacă apărea vreo amenințare, insulele puteau fi pur și simplu mutate. Cea mai mare insulă are și un turn de veghe construit aproape în întregime din stuf.
„Totora” este un tip de trestie care crește în acest lac. Rădăcinile sale puternice sprijină stratul de la suprafață, care putrezește și trebuie înlocuit cu regularitate, așezând și mai multe trestii pe straturile de dedesubt.
Lacul Titicaca este cel mai mare lac din America de Sud
Insulele își schimbă mărimea și sunt create atunci când este nevoie de ele. Fiecare insulă este subțire, iar când mergi pe ea ai senzația că pășești pe un pat cu apă.
Dacă ești neatent, nu vei vedea locurile unde stufărișul este slab și te vei trezi cu un picior în apele reci ale lacului. O mare parte din dieta și medicamentele populației Uros se bazează pe trestia totora.
Când e smulsă o trestie, capătul alb al acesteia, care conține iod, este adeseori mâncat.
Când un localnic are dureri, trestia este înfășurată în jurul locului vătămat pentru a atenua suferința. Trestia este foarte rece la atingere, iar dacă afară este cald, băștinașii freacă partea albă a trestiei, o deschid, după care își pun trestia pe frunte.
Partea albă a trestiei este folosită și pentru tratarea mahmurelii după o noapte de beție. De asemenea, localnicii fac ceai din flori de trestie. Pentru a găti, aprind focul pe niște grămezi de pietre.
Insulele plutitoare sunt ținute la adăpost în Golful Puno, iar pe ele locuiesc în jur de 2.000 de băștinași Uros. Aceștia câștigă bani din pescuit și țesut, iar în ultimii ani, și din turism.
Indigenii prind peștii de unii singuri și îi vând pe continent. De asemenea, Uros vânează păsări precum pescărușii, rațele și flamingo, și își pasc vitele pe insulițe.
De asemenea, au standuri cu produse meșteșugărești adresate turiștilor care vizitează în fiecare an zece dintre aceste insule. Întreținerea insulelor cere multă muncă.
Cum localnicii sunt acum atât de vizitați de turiști, au mai puțin timp pentru a avea grijă de toate, așa că trebuie să muncească din greu pentru a ține pasul cu străinii și cu îngrijirea insulelor.
Turismul le asigură localnicilor un venit, dar este totodată o provocare pentru stilul lor de viață tradițional.
