La aproximativ 300 kilometri est de Halifax, în Canada, se află un banc de nisip îngust, în formă de semilună, a cărui existență a fost o pacoste pentru navigație timp de secole.
Insula în formă de seceră este situată în mijlocul unei importante rute de navigație transatlantică și a unor zone bogate de pescuit. În plus, insula este înconjurată de curenți periculoși și este adesea învăluită de o ceață densă.
În trecut, din cauza limitărilor tehnologiei de navigație, navele eșuau în mod regulat pe bancurile de nisip și erau distruse de valurile puternice din zonă.
Fundul oceanului care înconjoară insula este plin de rămășițele navelor care au fost scufundate de furtuni, ceea ce i-a adus locului supranumele de „Cimitirul Atlanticului de Nord”.
Primul european care a ajuns pe Insula Sable a fost exploratorul portughez João Álvares Fagundes, în 1520-21. A numit insula după el însuși, Fagunda.
Mai târziu, insula a apărut pe hărțile portugheze sub diferite denumiri, Santa Cruz, Barcelos și Isola della Rena. Numele Sable (după cuvântul francez „sable”, sau „nisip”) a apărut pentru prima dată la începutul anului 1600.
Insula Sable are o lungime de aproximativ 40 de kilometri și o lățime de numai 1.2 kilometri în punctul cel mai lat. Pe lângă partea vizibilă, bancurile de nisip se întind pe o distanță de aproximativ 30 de kilometri la fiecare capăt.
Curenții oceanici violenți care mătură insula fac ca nisipul să se deplaseze, schimbând constant conturul insulei. În plus, atunci când aerul cald din Gulf Stream se ciocnește de aerul răcit de curentul Labrador, acesta produce bancuri dense de ceață care țin insula ascunsă timp de 125 de zile pe an.
Strămoșul instrumentelor moderne de navigație, sextantul, era principala unealtă folosită pentru a stabili poziția unei nave. Deși precis, un sextant funcționa doar atunci când Soarele sau stelele apăreau pe cer.
În condiții de ceață densă sau de cer înnorat, aceste instrumente deveneau inutile. Pe vreme rea, căpitanul unei nave naviga cu ajutorul metodei „recunoaștere oarbă”, în care viteza și direcția navei erau folosite pentru a estima poziția acesteia.
Dar chiar și în condiții bune, era cel mult o presupunere. Multe naufragii au avut loc din cauză că marinarii și-au estimat greșit poziția și s-au lovit din greșeală de insulă.
Insula Sable nu avea copaci și nici locuri de adăpost. Odată naufragiați, supraviețuitorii aveau puține speranțe de salvare. Se estmiează că sute de bărbați, femei și copii au pierit pe Insula Sable.
Pentru a salva cât mai multe vieți și pentru a proteja cât mai multe bunuri, guvernul britanic a înființat pe insulă, în 1801, o organizație numită Humane Establishment, care să ajute navele aflate în pericol.
Au fost înființate două stații de salvare, câte una la fiecare capăt al insulei, care erau deservite permanent de angajați ai organizației, a căror sarcină era de a ajuta supraviețuitorii naufragiaților atunci când era nevoie.
Au fost ridicate catarge de avertizare și au fost implementate patrule pe plajă. În cele din urmă, la sfârșitul anilor 1800, au fost montate stații de lumină, deși a fost nevoie să fie mutate pe măsură ce nisipul de sub ele s-a deplasat.
Angajații de la stabiliment au trăit cu greu pe Insula Sable. S-au confruntat frecvent cu lipsuri financiare și de aprovizionare, ceea ce a dus la un risc frecvent de înfometare.
Acest lucru a fost agravat atunci când au fost aduși oameni în plus în urma unor naufragii, punând la grea încercare proviziile deja în scădere ale insulei.
„Avem multe epave aici în această iarnă, cu 76 de persoane, în afară de cele 25 de persoane aparținând instituției, iar din stocul foarte mic de provizii pus pe insulă în octombrie anul trecut, să spunem 15 saci de făină și cinci butoaie de pâine, am avut temeri serioase că voi suferi mult. Unele dintre aceste persoane sunt aici din 12 noiembrie și am pierdut o mare parte din cartofi, suntem în curs de a ucide vite pentru a hrăni o sută de oameni. O gură în plus și vom rămâne fără provizii până la sfârșitul lui februarie, dacă nu vor mai veni pe insulă și alte persoane în dificultate.” – Joseph Darby (rezident al insulei), 1847
În ciuda greutăților, mai mulți angajați au trăit pe insulă ani de zile, întemeindu-și familii și având chiar și copii. Îmbunătățirile în domeniul navigației au dus la o scădere dramatică a naufragiilor până la mijlocul secolului XX.
Ca atare, stația de salvare de pe Sable a fost închisă, în cele din urmă, în 1958. Ultimul mare naufragiu în zonă a fost cel al navei cu aburi Manhasset, în 1947. Întregul echipaj a fost salvat.
Nu au mai avut loc alte naufragii până în 1999, când cei trei membri ai echipajului iahtului Merrimac au supraviețuit după ce ambarcațiunea lor a eșuat din cauza unei erori de navigație.
Insula Sable este în prezent deservită pe tot parcursul anului de trei angajați de stat, care se ocupă de stația meteo de acolo.
În afară de aceștia, singurii alți locuitori permanenți ai insulei sunt caii sălbatici. Acești cai au fost aduși pe insulă în secolul al XVIII-lea și au fost folosiți de oamenii de la Humane Establishment pentru a patrula pe insulă, căutând nave în pericol.
De asemenea, animalele au mutat bărci de salvare și echipamente la locurile naufragiilor. Anterior, caii excedentari au fost capturați, transportați departe de Insula Sable și vânduți, fiind frecvent folosiți în minele de cărbune de pe Insula Cape Breton, în Noua Scoție.
În 1960, guvernul canadian a pus toți caii de pe insulă sub protecție totală împotriva intervenției umane.
